Capitolul 7

44 6 5
                                    

În codrul verde
Se-aude un grai!
Pădurea dansează,
E ruptă din Rai!
Oh, fată bătrână
Cu părul bălai,
Oh, fată bătrână,
Cântă la nai!
Umbre se-aruncă
În focul nestins,
Se cântă-o vioară
În noaptea de vis!
Oh, fată bătrână
Cu ochii de jad,
Oh, fată bătrână
Ruptă din Iad!
Să cânte trompetele
În cinstea ei!
Îți va fura mintea
Chiar de nu vrei!
O fată bătrână,
Ce apără miei,
O fată bătrână
Ca ochii mei!

       Auzeam tobele și viorile și vocile și pădurea. Simțeam mirosul crud al vechilor legi. Pământul sălta sub pași apăsați, iar cântecele haiducești continuau să se plimbe în jurul unui foc sălbatic.

       Am gemut obosită și am dat să mă întorc pe o parte, mormăind avertismente către cei care îmi deranjau somnul. De ce piticii își găsesc chiar seara să cânte atât de tare?

       Oh, la naiba!

       Am sărit în șezut cu ochii mijiți, pregătită să mă lupt cu oricine mă ținea prizonieră. Eram singură într-o căsuță cu geamurile mari, ferecate de crenguțe prin care observam peisajul de afară. Am ridicat privirea spre tavanul pe care aproape în atingeam cu nasul și am rămas aplecată pentru a nu mă accidenta și mai mult. Mi-am analizat coapsa bandajată de o frunză de brusture și coajă de brad în câteva secunde, iar respirația mea puternică dărâmă de pe măsuță o frunză măruntă.

     Unde mă aflam? Ce era cu piticii aceia? Dani. Unde era Dani?

      Am prins cârja din rămurele, de lângă pat și am ieșit cu cea mai mare viteză pe ușă.

      Stelele se roteau pe ritmurile muzicii, iar luna zâmbea către planetele ce se apropiau să audă versurile. Dumnezeu pictase scena în culorile magiei și ale imposibilului.

     
      Iar eu eram un intrus. O pată de cafea pe o operă de artă. La naiba, ăla era un șobolan dansator?

      M-am uitat după Dani, dar nu îl zăream nicaieri. Privind flăcările crescând și bucurând elfii, am întins degetele doar cât să mângâi aerul, iar focul s-a stins.

      —Unde e copilul meu?

      Liniștea domnea peste codru. Nu respira nimeni, erau cu ochii în patru. Aerul era rarefiat, iar elfii se adunau unul în spatele celuilalt pentru a se apăra.

       Dar unul se mișca prea lent. M-am aruncat asupra sa, riscând să aterizez pe piciorul rănit. L-am capturat cu acea cârjă și l-am tras spre o îmbrățișare fatală. Elful urlă, iar ceilalți erau în poziție de atac.

      —Stați pe loc! le-am scuipat înfiorată. Să nu îndrăzniți să respirați mai tare, altfel îi rup gâtul!

      Ochii lor erau goi, ca și când nici nu ar fi înțeles comanda, dar frica le pătrundea în oase.

       —Mami...? un glas de copil îmi frânse inima, atunci când Dani apăru din adâncul pădurii cu spaima dansându-i în fața ochilor. Mamă! Dă-i drumul!

        —Ce? am murmurat confuză, dar trupul asculta comenzile și îl eliberă pe elf din strânsoare.

         —Mamă, nu ai voie să îi întrerupi! îmi răspundea Dani cu chipul îmbujorat de la efort. Dă-le focul înapoi!

          Am inspirat, apoi am expirat, iar focul se aprinse din nou și ca printr-o vrajă cântecele răsunau din nou, iar elfii continuau să se rotească în jurul focului.

          M-am apropiat terifiată de copilul meu, sprijinindu-mă de cârjă, iar brațele sale mici mă cuprindeau într-o îmbrățișare caldă.

          —Mamă, ei ne-au salvat, îmi șoptea la piept Dani, simțind ușurarea luându-mi mintea pe nepregătite.

          —Ce s-a întâmplat? Unde suntem? am întrebat cu ochii în patru la orice amenințare.

          Dar băiatul nu îmi răspunse. În schimb, mă conducea înapoi spre casă în care mă trezisem, ajutându-mă să mă așez pe unul din scaune. Eram aplecată datorită pereților mici, dar Dani părea în elementul său.

         Deschise un sertar și cu mâini pricepute, lua fașe curate și un bol plin cu plante amestecate. Se așezase în fața mea, luând cu grijă brușturele și coaja de copac. Dedesubt, rana se regenera sub ochii mei. Toate țesuțurile se împleteau unele cu celelalte și creșteau spre a umple ce a mai rămas din picior.
 
         Senzația de vomă îmi acaparase simțurile, dar felul în care băiatul îmi presăra ierburi pe rană, ridicându-mi piciorul ca să treacă fașele în jurul său, mă făcea să mă simt cea mai minunată mamă din lume.

          —Elfii cântă în onoarea venirii tale, odată porniți nu trebuie deranjați, spuse el cu vocea șoptită. Nu știu sigur unde ne aflăm mamă, dar mergeam prin pădure și am recunoscut multe locuri. Le-am văzut în picturile tale.

         Am strâns marginea mesei în palmă și am șuierat de oboseală printre dinți.

          —Dani?

          Dani mă privea calm, dar curios și se lăsă mângâiat de degetele mele. Îi conturam chipul și îi alintam părul cu mișcări fine.

          —Știu că nu e un vis, mamă.

          Mi-am lins buzele încercând să înțeleg eu însămi de ce eram în cel mai nedorit loc de pe Pământ.

          —Suntem într-un regat, mamă. Am văzut castelul de pe deal! E o altfel de lume, ca un univers paralel și totul e atât de frumos, ca de basm!

          I-am cuprins chipul cu ambele mâini, scăpând o lacrimă pe obrazul palid. Jurasem să nu mă mai întorc, dar uite-mă aici din nou.

         —Mamă, ce e aici?

         Ochii săi erau încețoșați de somn, iar disperarea ce îi acaparase mintea și trupul deodată, mă înțepase în inimă.

         —Aici s-a născut tatăl tău.

Ok, după o pauză bine meritată, inspirația m-a lovit din nou. Capitolul acesta a trecut prin zeci de modificări și idei diferite și totuși am ajuns aici.
Cartea își va schimba titlul din nou=)))în ,,Blestemul lui Lilith".
Voi ce părere aveți? De ce Lilith pictase această lume? Cum a ajuns ea să îl cunoască pe răposatul său soț?

Blestemul lui Lilith Waar verhalen tot leven komen. Ontdek het nu