Misiune Imposibilă

1. JYOTIS

   " Și în acest an, University Canada West își așteaptă cursanții! Sunt libere 120 de locuri ce vor fi ocupate de studenții ce vor trece examenul universității cu cele mai mari medii. Prima probă, cea de Limba și Literatura Engleză va fi susținută luni, șapte octombrie, ora nouă, fiind urmată la aceeași oră de proba la Matematică, Aritmetică și Geometrie, miercuri, nouă octombrie, și Istorie, vineri, unsprezece octombrie. Primele rezultate vor fi afișate atât pe site-ul oficial al Universității Canada West, cât și pe panourile special amenajate, marți, douăzeci și doi octombrie." - sună un anunț afișat mare pe un panou cu scopul de a atrage cursanți.

   Sună interesant pentru unii, dar nu și pentru mine. Eu mă duc pentru mama pentru că își dorește asta din totdeauna, chiar daca știu că e probabil sa mă facă nefericită .

   Azi e mult prea cald și eu mi-am luat de acasă geaca cea groasă. Toate străduțele sunt furnicare. Se pare că aceste câteva grade în plus le sporesc oamenilor poftă de viață și dorința de a pleca de acasă.

   Cui nu-i place să călătorească? Poate doar celor care spun că nu au o asemenea plăcere, doar aceia care nu au posibilitatea de a pleca ori din probleme financiare, sănătate ori lene. Sinceră să fiu, și mie mi-ar plăcea să bat la pas fiecare colțișor al orașului sau dacă nu, măcar o plimbare scurtă și tot ar fi bine-primită.

   Nu pot să fac asta însă, pentru că nenorocita de șefă-mea de-aiba mă mai plătește și ș-așa face nazuri când îi spun că am vreun examen de dat, iar atunci mai trage din salariu. Ea știe cum stau cu banii, dar în loc să mă ajute, profită de mine și sunt conștientă de asta, știe că în altă parte nu am unde să mă duc. Oricum îmi dă o nimica toată pe un weekend lucrat de la șase până la unsprezece seara și în timpul săptămânii vreo patru ore.

   Azi am de învățat din nou pentru nenorocitul ăla de examen de admitere la universitate și asta înseamnă că ajung târziu acasă ca să pot sta peste program la munca să-mi recuperez orele pierdute.

   În timp ce merg văd la capătul străzii, pe partea opusă de trotuar, o locație mică, construită și amenajată în stil parizian. E plină e flori chiar dacă e octombrie, pentru că Babita, adică șefă-mea vrea să păstreze o "locație vie".Cum intru, simt un miros intens de cafea și aud o melodie ce nu-mi e cunoscută, dată încet la un radio vechi care e pus mai mult ca decor pe un raft de lemn așezat la rândul lui pe peretele gol, central al cafenelei.

   -Neața, Natalie! am zis pe un ton lipsit de viață, dar destul de tare încât să fie receptat.

   -Aoleu! Neața, Jyo, dragă! Ce-i cu tine? Ai pățit ceva? Spune-mi doar, știi că în mine poți să ai încredere, poți să-mi spui orice, te pot ajuta cu orice, se agită Natalie.

   -N-am nimic, Nati, gata! Chiar nu e nevoie să faci așa în fiecare dimineață.

   A da! Ea e Natalie. Pe cuvânt, ea e cea mai bună și prietenoasă din personalul locației, d-aia mă și înțeleg bine cu ea și d-aia suntem cele mai bune prietene dar uneori, adică mai mereu defapt, vorbește prea mult. Dimineața și-a făcut rutină să facă pe doica cu mine.

   Îmi dau geaca jos, îmi pun șorțul, îmi torn o cafea și mă apuc de curățenie. Ieri ar fi fost un eveniment aici, ceva zi de naștere a unui răsfățat de nouă ani, a cărui mamă și tată sunt niște bogătași și își permit și de pe urma cărora Babita a scos o poală de bani, bani din care, evident, noi nu o să vedem niciun chior. Dovada că ieri chiar s-a întâmplat asta sunt gunoaiele și mizeria, aia pe care eu trebuie sa o fac să dispară. Trebuie să strâng cât pot eu de repede ca să pot să plec la bibliotecă să învăț vreo două ore, iar mai apoi să mă întorc și să-mi continui treaba.

   Odată ce intru pe ușa bibliotecii, un miros de praf îmi înfundă nările și simt o uscăciune în gură, astfel încât am fost nevoită să-mi scot sticla de Sprite din ghiozdan și să iau o gură. Undeva în apropierea primului raft de cărții se afla un fel de birou unde o tanti cu ochelarii ei cafeni ținuți ciudat pe cap butona un un telefon minuscul.

   -Bună ziua! Nu vă supărați, îmi puteți spune dacă aveți ceva cărți de William Faulkner?

   -Desigur domniță. Ai fișă?

   -Da, am.

   -Cum ești trecută?

   -Jyotis. Gauthier Marie Jyotis.

   -Jyotis? Așa o cheamă și pe nepoata mea! E un nume foarte frumos, nu-i așa? Știi ce înseamna numele tău?

   -Ăăă, din câte mi-a spus mama, ceva legat de soare.

   -Intr-adevăr! Înseamnă lumina soarelui.

   -Mhh ...Mă scuzați, cartea...

   -Ohh, da. Mă scuzi! E pe raftul 3A, al doilea-lea rând.

   Pentru mama, numele de Jyotis nu avea nicio legatura cu partea asta astrologică, ci reprezenta speranța ei că voi fi lumina de la capătul tunelului, că o voi scăpa de ghinion. Mama a fost părăsită de tata atunci când a aflat că ea e însărcinată cu mine. Nu mai lucra de multă vreme și automat, aveam o situație financiară foarte proastă, fiind nevoită să locuiască alături de fiica ei nou-născută, iar pe parcurs, pentru că nu era suficient, s-a îmbolnăvit de astm .

   După ce iau cartea decid să mă întorc totuși la cafenea pentru că e prea multa forfotă, e o liniște tulbure. Când ajung, a plecat toată lumea și mă pot pune să strâng repede și să plec acasă după, sunt convinsă că mama mă așteaptă.

   În timp ce ma pregateam să plec, telefonul meu începe să vibreze puternic în buzunarul pantalonilor! Da, era mama!

   -Spune!
   -Jyo, cât mai ai ? Am pus să fac șnițele și sunt aproape gata.
   -În zece minute plec de aici.
   -Bine dragă, grăbește-te! Dacă se vor răci nu vor mai fi la fel de bune!
   -Bine mamă, bine!

   Mă apuc să strâng mai cu spor pentru că nu vreau ca mama să se supere iar pe mine că am lasat-o să mănânce singură.

   Ceșcuțe murdare de zaț și farfurioare sunt împrăștiate pe mese, iar podeaua așteaptă să fie curățată cât mai repede de jegurile aruncate de oameni. După vreo cincisprezece minute, termin, îmi dau șorțul jos, îmi iau geaca și plec.

   Trebuie să măresc pasul pentru că am plecat cu cinci minute mai târziu și este și foarte frig. Gerul ăsta e tot mai apăsător, îmi intră pe sub piele. Cerul prinde culori diferite ce mă fac parcă să fiu mai vulnerabilă decât sunt în mod normal. E ciudat.