Dulce Periculum

Capitolul 3 - Moartea are ochi albaștri

    
Capitolul 3 - Moartea are ochi albaștri

      Își încruntă sprâncenele, iar privirea i se ridică sfidătoare. Era cu mult mai înalt decât ea, astfel că era nevoie să-și ridice bărbia pentru a-l putea privi direct în ochi. Deși poziția în care se afla nu era deloc în avantajul ei, Amara nu avea de gând să cedeze în fața lui. Bărbatul care acum o privea cu o inexpresivitate glacială, purta numele de familie care i-a bântuit atâta timp nopțile. Își imaginase sute și mii de scenarii pentru prima dată când avea să îl aibă în fața ochilor săi pe Stefano Navarro sau pe fiul său, Killian Navarro. Însă trebuia să recunoască, nu vizualizase prima lor întâlnire astfel: Amara la mila lui, sub acoperișul dușmanului, vulnerabilă, la minute distanță ca un glonț să-i străpungă capul. Pentru că despre asta era vorba, nu? Oricând ar fi vrut, Navarro ar fi putut scoate un pistol și să i-l lipească de tâmplă, sau ar fi putut pune pe unul din oamenii săi să o facă. Poate nu voia să-și murdărească mâinile de sângele unui de Nardis. Dar iată că el  alege să o umilească, ținând-o într-o poziție care i-ar fi putut rupe brațul, la o mișcare distanță de a-i provoca o durere insuportabilă. Iar Amara se simțea... neajutorată.

      Și dezamăgită.

      Avea așteptări mult mai mari de la ea. Ar fi trebuit să îl scuipe, să facă orice pentru a-i demonstra că el și toată autoritatea pe care o inspira întreaga lui prezență nu o speria. Și, deși o durea să recunoască, Amarei îi era teamă. Frică de necunoscut și de ce ar putea aduce următoarea secundă în viața ei deja mizerabilă.

      Cu toate că orgoliul ei fu rănit de situația în care se găsea, Amara nu voia să permită unui Navarro să-i calce în picioare mândria și numele. Poate că până și ea disprețuia numele ei de familie, dar în niciun caz nu avea să-l lase pe Killian Navarro să îl murdărească cu umilință. Îi era de ajuns că tatăl lui înecase deja numele ei de familie în sânge. 

      Împotrivindu-se dorinței de a-și feri privirea de a lui, Amara nu întrerupe contactul lor vizual, atât de intens, când rostește pe un ton dezgustat:

- Pot spune același lucru în privința ta, Navarro.

       Așa cum făcuse și el mai devreme, Amara avu grijă să-i pronunțe numele ca și cum l-ar fi scuipat, provocându-i un gust amar pe buze.

       Bărbatul își îngustă privirea, apoi un zâmbet infam îi pătă chipul sculptat în unghiuri perfecte, apropiind-o mai mult și făcând o mișcare cu mâna, ce reuși să-i provoace un scâncet îndurerat Amarei. O dovadă de slăbiciune din partea ei, pentru care avea să se condamne mai târziu. Nu îl voia atât de aproape. Irisurii lui albaștri săpau adânc în interiorul ei, făcând-o să-și dorească să facă o groapă în pământ, pentru ca să se ascundă acolo. Pentru că erau atât de reci, atât de lipsiți de... orice. O făcea să se întrebe dacă exista ceva acolo, vreo formă de umanitate în spatele lor. Dar cel mai probabil nu. În mod evident, bestia de Stefano se asigurase să crească un fiu la fel de fără milă și cu sânge rece ca și el.

- Ce caut eu aici? Amara mârâi iritată întrebarea care o chinuise deja de două săptămâni.

      Nu avea nevoie de insulte, alte ocolișuri și replici acide cu bărbatul din fața ei. Avea nevoie să afle răspunsurile la toate întrebările ce o frământaseră, aducând-o în pragul disperării în tot acel timp în care el se plimba dracu' știe pe unde, nepăsându-i de cea pe care o ținea sechestrată în propria lui locuință.

      Cu o mișcare rapidă, bărbatul îi eliberă mâna, iar Amara își pierdu ușor echilibrul, surprinsă de gestul lui. Făcu un pas în spate, vrând să capete mai multă încredere în acea situație în care se găsise cu forța. Navarro făcu un gest indiferent cu mâna spre unul dintre bărbații prezenți la toată această scenă, rostind pe un ton cât se poate de indiferent: