Anelya

Capitolul 1

Anelya se sătură. Deja îi ajungeau vorbele urâte și loviturile cu care Rafael o trata. Îi ajunsese deja până în gât. Simțea că paharul i se umpluse de mult, dar o mai târâ așa, doar ca să vadă încotro duce toată situație și mai bine nu o făcea. Regreta mult că acceptase așa ceva.
Își luă geaca de piele și profită că dobitocul nu era în casă. Ieși pe ușă și își luă motorul din garaj fiind foarte furioasă.
Abia aștepta să-și înfrunte tatăl.
Astăzi se simțea învingătoare și spera să nu dea înapoi de cum ajungea în fața porții tatălui său. Voia, acum, cât timp avea curaj să acționeze. Trebuia să o facă. Acum ori niciodată!
Se dădu jos de pe motorul ei negru și apăsă pe soneria din fața porții atunci când ajunse. Nu după mult timp grădinarul îi deschise iar Anelya intră furioasă în casa mare pe care tatăl său o întreținea cu bani murdari.
Atât de rușine îi era că făcea parte din familia aceasta încât nu avea cuvinte să-și exprime repulsia.
Da, frații ei erau încântați de tot acest tămbălău și își susțineau tatăl în sus și în jos, dar ea nu mai putea face asta nici măcar pentru o secundă. Se sătură de masca pe care o purta și voia să o dea jos o dată și pentru totdeauna! Ca să facă asta, era logic că trebuia să-l confrunte. Avea să facă asta!

Călcă apăsat până ajunse în fată ușii și o trânti cu toată forța în urma ei. Dădu buzna în biroul tatălui său și blonda parcă suflă fum pe nări. Era furioasă. Voia să-și spună tot oful și toate supărările, lovirile și jignirile pe care le primea din partea lui Rafael și mai voia ca totul să fie perceput corect de către tatăl ei, dar șansele, șansele erau slabe.

— Ce s-a mai întâmplat? Întrebă tatăl ei și își înclină ușor capul spre partea stângă.
Pufni de parcă fata care tocmai ce intră pe ușă nu ar fi fost propria sa fiică, iar pe Anelya parcă o enervă și mai tare acest comportament lipsit de bun simț.

Bărbatul se ridică de pe scaunul pe care-l ocupa și se duse spre fereastră, fără vreo dorință de a-și strânge fata în brațe sau de a începe vreo conversație istovitoare. 

Părea să nu o iubească deloc, iar ea vedea asta. Se simțea de parcă tatăl ei ar fi crescut-o din pură obligație, nu din dragostea de a-i fi părinte și acest lucru o durea enorm de tare. Acum conștientiza că singura care îi fusese aproape era doar mama ei.

Fata știa că el nu a vrut nici în ruptul capului să aibă fată, dar ăsta nu era un drept de-al lui prin a-i dicta și distruge viața. Se simțea neîndreptățită.
De ce ea nu putea fi fericită? De ce nu-și putea trăi viața așa cum își dorea? Era femeie în toată firea, la naiba!

— Eu nu o să spun „da" în fața bisericii, spuse ea dur.

Tatăl ei se întoarse brusc spre ea și o privi atât de urât încât nici nu credea că cel care o privește acum este propriul ei tată. Avea o privire de parcă își dorea ca ea să moară, de parcă ar omorâ-o chiar acum
— Ai să spui da, altfel te omor!

— Mai bine mor decât să mă căsătoresc cu Rafarel! Zise ea dur și gesticulă nervoasă.

Anelya se întoarse, vru să plece, dar tatăl ei o trase de păr, o lipi de perete și își apropie buzele de urechea fetei. Chiar nu se putea numi părinte un astfel de om!

— Tu nu o să ne distrugi numele doar pentru că așa ai tu chef!

Aproape că o dădu pe fată cu capul de perete, dar ea, nu mai voia să-i fie teamă. Mai bine murea și făcea ca asta să nu se întâmple. Niciodată nu avea cum să aibă loc această nuntă. Nu-și dorea o astfel de viață! Nu voia să fie personaj principal în această șaradă proastă

— Tu oricum ești prieten cu el. Nu o să ne facă niciun rău, zise Anelya și spaima parcă începu să o cuprindă.
Nu! Nu voia să simtă teamă, dar în acest moment simțea că nu putea să se opună. Frică începea să o domine din ce în ce mai mult. Punea stăpânire pe întregul său corp.