Mai știi bujorii ăia pe care mi i-ai dat odată ? Ăia roșii, ăia pe care i-ai cules din grădina spitalului de nebuni, Pe care i-am primit când credeam că urma să mor și îmi venea să fac o gaură în tavan, Ca să văd stelele și să mă bucur mai bine de viață. Mai știi bujorii ăia? Ar fi trebuit să îi mănânc. I-am lăsat să se ofilească odată cu mine, I-am pus pe noptieră și i-am lăsat să moară cu petalele către Soare, Cred că bujorii ăia stăteau lângă patul meu și se gândeau: Ar trebui să mâncăm Soarele. Și uite așa au murit, Ar fi trebuit să îi mănânc, Să nu îi las să devină o amintire pasivă care se înhumează sub praf Sau niște pași șterși de valurile timpului, Ar fi trebuit să îi posed, Așa cum ar fi trebuit să fac cu tine. Ai fost tot timpul acolo, ți-am simțit lumina, Mi-ai dat viață, dar nu am fost niciodată suficient de aproape de tine, Sufiecient de aproape cât să devin nemuritoare Poate ar fi trebuit să te mănânc și pe tine...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
