Nu știu cum să nu te mai iubesc

Cap. 2 -Abține-te, Damaris!

                                     ○○○

—Ești ok, Damaris?

Ridic ușor capul din cuibușorul pe care l-am creat în poala lui Abel.Îl privesc direct în ochii săi perfect albaștri, apoi pupilele îmi fug pe buzele lui perfect pline.
Zâmbește când îmi observă gestul și îmi trage un sărut fugar.

—Mi-am revenit acum!

—Haide, te duc acasă.

Aprob din cap și mă așez corespunzător pe scaunul meu.Abel pornește mașina, și simt un val de furnicături mici pe piele când aud motorul că se trezește la viață.Pleacă lent de pe loc apoi băgând viteză ajungem în goană în fața casei mele.Cobor din mașină după ce îl sărut pe frunte și tocmai când pășesc în casă, Abel pleacă.

—Damis, unde ai fost până acum?

Mama mă așteaptă așezată pe canapeaua imensă din sufragerie.Poartă o rochie scurtă, poate prea scurtă pentru o criminală.

—Nu îmi spune așa!De ce nu vrei să înțeleg că doar tata îmi poate spune Damis?

Se ridică fluturându-și genele, și se îndreaptă spre barul din bucătărie de unde își toarnă în jumătate de pahar Prosecco.

—Tatăl tău nu este aici!Eu sunt aici pentru tine, încerc să te ajut Damaris!Ai nevoie de mine, sunt mama ta!

Nervii îmi clocotesc prin vene, cu greu mă abțin să nu-i sparg paharul în cap.Dar nu îmi doresc să ajung ca ea, nu vreau să las violența să mă domine, să mă îndemne să îmi pătez mâinile cu sângele cuiva.

—Ok, mamă! Am fost la tine acasă!

Soarbe din pahar o înghițitură imensă de vin, apoi mă privește mirată.

—Ce casă, Damaris?Asta e casa mea, adică a noastră.

—La secția de poliție, mamă!Nu aia e casa ta ?Adică ai stat destul de mult timp acolo încât a devenit acasă.

Vizibil enervantă lasă paharul jos și se întoarce cu spatele la mine, cu palmele strânse în pumni.Încearcă să se abțină să nu mă lovească.

—Damaris!Încetează să mă mai condamni!Sunt mama ta și nu îți permit să vorbești așa cu mine!Mergi imediat în camera ta!

—Asta așteptam!Să îmi permiți să merg în camera aia nenorocită!

Încep să urc treptele apoi aud o lovitură, semn că a spart cineva până la urmă paharul de vin, iar aia nu am fost eu.Primul lucru de pe lista mea de dorințe a fost bifat.Nu am ajuns ca ea, în timp ce ea continuă să fie același gunoi de om care crede că poate controla totul.Intru în încăperea imensă și mă arunc pe patul moale.Nu seamănă nici pe departe cu patul meu de acasă.În șase luni însă mă voi întoarce la el, la camera mea verde și minusculă, la găurile din pereți pe care le-am făcut cu pixul, la covorul pătat de cafea pentru că tot timpul mă grăbeam să ajung la școală si vărsam cafea peste tot, la femeia care m-a crescut de când s-a întâmplat incidentul, la mama care de fapt este doar o mătușă căreia i s-a făcut milă de mine și nu a lăsat statul să mă ducă într-un centru de plasament.Mă las copleșită de gânduri și ațipesc pentru câteva minute, după care sunt trezită brusc de soneria telefonului.

—Isaiah!?

—Abel a venit la cursă în seara asta și vrea să participe cu Rebeca!Dar nu ști asta de la mine.