Dragoste|Dramă
În viață ai o singură șansă, o singură încercare și o singură luptă acerbă cu destinul, pe care o duci pe întreg parcursul zilelor în care poți păși și respira. Premiul? Fericirea.
Dar ce rost are să visezi, dacă în c...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Îmi întind corpul amorțit și simt o durere de cap. Nu este insuportabilă, dar persistă. Mă simt de parcă am alergat în cercuri și sunt amețită. Îmi ridic mâna pentru a mi-o așeza pe frunte, însă lovesc un obiect, iar acesta cade peste mine. Îmi deschid ochii și văd tavanul din lemn lăcuit deasupra mea, realizând unde sunt de fapt. Damon nu este în cabină și decid să ies pe punte, măcar pentru a scăpa de durerea de cap cauzată de legănatul valurilor.
Mă prind cu ambele mâini de balustradele ce conturează treptele și mă trag spre punte. Nu știam că mi-ar fi rău de mare, dar nici nu am avut prilejul până acum să dorm pe un vas. De îndată ce ies din cabină văd doar largul în jurul meu și pentru o secundă inima îmi tresare.
— Neața! vocea lui răgușită mă aduce înapoi la realitate și mă întorc pentru a-l vedea pe marginea bărcii, cu picioarele atârnându-i peste bord și cu o undiță în mâini.
— Neața, îi zâmbesc și mă așez lângă catarg. Sunt destul de sigură că asta se numește răpire, chicotesc.
— Nu te văd protestând, ridică din umeri, zâmbindu-mi, înainte să își întoarcă privirea către undița sa.
Nu aș avea motiv pentru care să protestez. Totul se simte precum un film frumos și de fiecare dată când sunt pe barca lui nu simt decât liniște și calm. Lucruri după care nu știam că tânjesc atât de tare. Briza sărată îmi ciufulește părul, dar se simte bine, totul până când realizez ce i-am promis ieri lui Rhea.
— Cât este ceasul? mă ridic în picioare.
— Nu ai un telefon? mă întreabă încet, și realizez că ar trebui să am tonul mai scăzut.
— Nu, rostesc mult prea încet, dar știu că m-a auzit.
— Nu? se întoarce spre mine, iar întrebarea lui îmi confirmă atenția pe care o acordă cuvintelor mele.
Pentru câteva momente stau să mă gândesc dacă ar trebui să îi spun adevăratul motiv pentru care nu am un telefon, dar știu că de îndată ce deschid acest subiect va dori doar să știe mai multe și încă nu sunt pregătită să împărtășesc toate păcatele mele cu restul oamenilor. Motivul pentru care fug de visurile mele, motivul pentru care fug de singurul bărbat ce mi-a adus fericire.
— I-am promis lui Rhea că merg la cumpărături cu ea, dar bunica ta vrea să o trimită pe continent și nu știu ce vrea ea, ridic din umeri și cobor lângă el, așteptând să îmi indice ora.
— Șapte fără douăzeci, glasul său devine rece. Primul vas nu pleacă până la opt.
— Crezi că mă poți duce în debarcader? Vreau să mă pot schimba de hainele astea până să mă văd cu ea.
