The Moonrise

capitolul: 2

Înaintez odată cu ea prin zăpadă, brazi înalți erau mai deși și mai lipsiți de miliardele de cristale albe, mici și reci, nori mohorâți nu lăsau nici-o rază de soare să încălzească pământul înghețat de frig.

Îmi îndrept atenția asupra fetei văzând cum strângea pelerina în mâinile sale vrând să se încălzească și să nu-i mai dea drumul niciodată, tremura ușor la fiecare briză geroasă și de cele mai multe ori refuza să inspire briza rece a munților.

Mă apropii puțin vrând să o mai întreb atâtea dar nu știam dacă aș fi prea nepoliticos din cauza insistenței de a afla cat mai multe despre ea.

–Si....tu nu mi-ai spus cum te cheamă!
Întrebă ea atrăgându-mi brusc atenția.
– Așa e..scuze, sunt Taylor!

Ea își retrage privirea spre pământ observând că se gândea la ceva dar nu știam ce.

– Ești...născut aici sau...transferat?
– M-am născut aici.

Răspund absent, nu știam ce caută în răspunsurile mele dar tonul vocii ei îmi dădea de înțeles că ceva o îngrijora.

–Il cunoști  pe Nicolas?

Întrebarea îmi lasa un nod în gât și ma făcut să pufnesc scurt, nu vroiam să pierd timpul prețios cu ea vorbind despre el.

–Da, e tat....

În clipa aceea mi-am dat seama că dacă îi spuneam că sunt fiul lui nu ar fi ezitat să plece imediat, dorința de a rămâne aici pentru a o cunoaște  m-ar fi pus să mint dar nu vroiam să-i trădez încrederea, dar eram prea egoist să o las să plece.

–Nu, nu-l cunosc prea bine.

Brusc o umbră pe pământ ce se mișcă iute imi atrăgea atenția, ridic privirea spre cer observând o pasăre neagră ce zbura deasupra păduri, cobor privirea uitându-mă în jur.

Mă opresc din mers prinzând-o de braț pe fată și trăgându-o lângă mine indepartandu-ne de cărare și rămânând în umbra copacilor.

-Ce tot faci?!

Ma întreabă pe un ton încet cu privirea plină de spaimă neintelegand comportamentul meu ce părea agresiv.

Nu mă gândeam în clipa asta de cat la ce s-ar întâmpla dacă am fi văzuți, pentru mine nu-mi făceam prea multe griji, știam că voi fi mustrat rău de către Nicolas, aș putea rămâne blocat în castel o perioadă îndelungată, nu voi mai alerga in voie prin pădure și alte lucruri care îmi plăceau...

Dar.. chiar și așa nu aș avea multe de pierdut însă... fata avea, și-ar putea pierde dreptul de libertate sau mai rău chiar viața.

Nu puteam permite asta, simțeam nevoia să o protejez și știam că era o greșeală dacă vă rămâne aici, dar nu vroiam să o las să plece iar din cauza egoismul meu de o ține lângă mine aș puteau pierde pentru tot deauna.

–Ce se întâmplă!?

Întreabă speriată întorcându-si privirea inocentă spre mine, o privesc înghițind în sec, nu vroiam să o sperii spunându-i că e posibil să fim urmăriți, dar cred că știa că ceva nu e în regulă și trebuia să plecăm de aici.

Intorc privirea căutând un alt drum încercând să-mi amintesc unde duceau toate, dacă reușeam să ajungem dincolo de prăpastie am fi scăpat de gardieni și aș fi putut continua sa o protejez de orice pericol  și să-mi petrec timpul cu ea.
Da exact, din nou eram egoist.

Tresar brusc cand îi aud țipătul înăbușit de mâinile ei, întorc privirea uitându-mă în direcția în care se uita ea, era un gardian, ne retragem mai mult în umbra copacilor și încercam să o liniștesc, un singur sunet ne-ar fi condamnat pe amândoi.

Respira sacadat iar frica din ochi ei continua să persiste, văzuse pentru prima oară acea mantie neagră ce acoperea cu totul persoana sadică ascunsa dupa mască, prezența gardianului o îngrozea, trebuia să găsesc o cale să-l fac să plece, săi distrag atenția cumva de la orice urma că ea ar fi aici.

– Rămâi aici!

Ias din umbră brazilor continuând să înaintez,  gardianul își întoarce privirea spre mine, dar plecarea mea de lângă ea urma să fie o greșeală pe care nu o puteam repara.

În spatele meu lupul negru se năpustește asupra fetei, mă întorc brusc dar gardianul mă prinde repede de braț împiedicându-ma să o ajut in vriun fel.

Lupul se transformă în băiatul cu care vorbisem în castel în această dimineață,  acesta  își îndreaptă vârful săbii sale spre gâtul ei, îl lovesc pe gardian destul de tare încât să mă eliberez și să mă transform repede alergând și sărind iute pe băiatul ce vroia să o omoare.

–Ce te-a apucat, Taylor!?

Strigă Riley încercând să iasă din ghiarele mele,  mârâi nervos dezvelindu-mi colții ascuțiți, instinctul de vânătoare a animalului vroia atât de tare să-l muște încât îmi era greu să ma controlez iar ura pentru el și furia nu mă ajutau să nu-l omor.

Ma îndepărtez de lângă el și mă transform înapoi, el se ridică iute de jos continuând să îndrepte sabia spre ce era în fața lui.

–Nu te las să-i faci vriun rău!
– Serios?!  De ce? E amica ta?

Se apropie încet cu sabia îndreptată spre mine.

– Nicolas nu va fi prea încântat când va afla ca fiul său e prieten cu cineva din afara păduri noastre!

Înghit în sec la cuvintele lui, întorc privirea spre fată, aceasta mă priveste șocată, nu vroiam să afle așa, dar era prea târziu.

Îi prind lama sabiei și o smulg din mână lui când acesta nu era atent apoi o arunc  în zăpadă, el își întoarce privirea spre mine și se apropie nervos lovindu-ma cu putere în piept facandu-ma să cad pe spate, îl lovesc cu putere cu picioarele în abdomen apoi mă transform mârâind vrând să-l gonesc de aici.

–Bine, Taylor! Tu ai vrut o! Îl anunț pe Nicolas de revolta ta!

Spune aproape strigând printre dinți, se ridică transformându-se  și alergând spre castel.

Întorc privirea spre fata vrând să vad daca e bine dar spre surprinderea mea nu o vedeam nicăieri, plecase.

Dar de ce? Am speriat-o? Sau e rănită...sau a fost răpită...

Nu puteam gândi limpede, vântul începea să bată tot mai tare ingreunandu-mi situația, nu-i mai puteam vedea urmele și nici simți mirosul, auzul era îngreunat de scârțâitul brazilor înalți ce se înclinau din cauza vântului puternic.
Incep sa alerg căutând o prin pădure sperând să dau de urma ei sau de vriun obiect sau material ce sa mă ajute să o găsesc.

De parcă vântul puternic ce răscoala zăpada de peste tot nu vroia să o mai văd vreodată.