Ziua în care universul își va aminti de noi

I. Jazz și bucle blone

          E oră de vârf, așa că strada e aglomerată. Un Facel Vegas claxonează. Trece în viteză, iar vântul produs aproape că îi ridică fusta unei domnișoare care încearcă pe cât posibil să-și țină lenjeria intimă acoperită – și, preț de o clipă, îmi seamănă a Marilyn Monroe. Când depășește momentul, aruncă câteva priviri în jur, parcă rușinată, și își continuă drumul. O alta traversează grăbită strada. Un porsche – 356 probabil – frânează la timp. Văd șoferul cum mai are puțin și sare pe geam și sunt aproape sigur că-l scapă câteva înjurături pe care nu le pot auzi din cauza claxonului (ai crede că i s-a lipit mâna de el). Femeia îl ignoră și, după ce mai merge cam zece metri pe partea cealaltă a străzii, cotește pe o alee dintre niște clădiri. E grăbită. Un bărbat în palton negru ce-și ține chipul ascuns între gulerul înalt și pălărie se depărtează de zidul de care era sprijinit și o urmează subtil.

          Mai arunc o privire de ansamblu străzii, apoi mă întorc și deschid ușa din spatele meu. Lumina dinăuntru e slabă, dar plăcută. Aș putea veni aici în orice moment al zilei, căci tot noapte s-ar simți imediat după ce aș trece pragul. Drept în față, la cred că trei metri, e o scenă nu foarte mare, dar nu e nimeni pe ea. Cred că e prea devreme pentru un concert – mi-ar plăcea să pot avea suficient timp la noapte, să la o masă și cu un pahar de gin în mână, într-o postură elegantă ca a tuturor celorlalți din locurile astea, admirând mișcările delicate ale unei cântărețe. Cred că asta îmi place cel mai mult la oamenii ăștia: faptul că pot părea eleganți chiar și atunci când nu sunt; ei nu se chinuiesc și nu depun niciun efort pentru a fi așa.

          Acum, majoritatea meselor sunt goale. Diverse persoane discută. Undeva pot vedea un cuplu flirtând. E greu să distingi detaliile, mai ales în lipsa luminii, dar femeia zâmbește atât de mult încât îmi e teamă că ar putea alunga noaptea din încăpere. La altă masă, doi bărbați discută. Par serioși. De undeva, o femeie se ridică brusc. Trece pe lângă mine, aproape ciocnindu-se de mine, iar ceilalți de la masă își lungesc privirile în urma ei.

          Ridic din umeri și ignor faptul că, un moment, după ce ea tocmai ieșise, privirile prietenilor ei rămăseseră blocate pe mine. Mă apropii de bar. Mă așez pe un scaun, genul acela de scaun cu picior înalt special pentru bar, și-mi sprijin coatele de tejghea, împreunându-mi degetele sub bărbie. De undeva din dreapta, o tânără domnișoară mă observă și-mi zâmbește. E pe cealaltă parte a barului, deci bănuiesc că ea e chelnerița. Vine spre mine și, când e fix în fața mea, îmi spune:

          — Serviți ceva?

          — Un whiskey cu gheață.

          Îmi zâmbește și se întoarce cu spatele. Buclele blonde-i zburdă când face asta.  Se apleacă, ia o sticlă. Scoate un pahar de sub tejghea. Trage o cutie metalică cu cuburi de gheață de undeva de pe bar. Pune câteva în pahar și toarnă whiskey-ul peste, apoi împinge paharul spre mine. La final zâmbește iar.

          — Am ceva pe față? o întreb și încerc să par amuzat.

          — Oh, nu. Nu, scuze, zice ea.

          Râd scurt și-i spun că e totul în regulă. O privesc fix, iar ea se rușinează când își dă seama de asta, așa că îmi mut privirea spre pahar. Iau o înghițitură și apoi privesc spre scenă. Undeva lângă ea, nu foarte departe de bar, e un tonomat muzical. Niciodată nu am știut cum funcționează, dar mereu mi s-au părut interesante. Văd că cineva se apropie de el – e bărbatul care flirta cu femeia zâmbăreață. Cred că încearcă să-l pornească, dar aparatul nu pare să coopereze până ce nu e lovit puternic cu pumnul de câteva ori. Apoi, când muzica pornește, bărbatul se întoarce la masă.