O noapte târzie de august

1.Phoenix

  Niciodată nu m-am simțit mai liberă ca acum, stând pe marginea acestui acoperiș, privind mașinile gonind sub picioarele mele. Vântul bătea lin pe lângă urechile mele, schimbând direcția fumului de țigară. Porumbeii zburau deasupra orașului, ciripind. Căldura era năbușitoare, iar soarele ardea spatele jachetei mele de piele, trecând dincolo de materialul negru.
  Ascultam cu atenție fiecare zgomot al orașului: motorul mașinilor, vocile mamelor care-și certau copii, râsetul unor adolescenti lipsiți de griji (ce minciună! nimeni nu e într-adevăr lipsit de griji). Niște bătrânei treceau strada, sprijinindu-se unul de altul. Doi tineri stăteau pe o bancă chicotind.
  Aceștia erau oamenii ce formau societatea. Iar acum simt că și eu sunt una dintre ei. E ca și cum înainte să ies de la orfeliat nu am fost nimic altceva decât o umbră. Acum am reînviat, nu mai sunt umbra unui cadavru lipsit de viață. Am devenit corpul. 
  Am stins țigara de marginea de beton a clădirii, privind încet cum se stinge. M-am uitat la pachet, dar nu mi-am aprins altă țigară. Fumez țigările astea ca să trăiesc, nu ca să mor. Sus nu era atâta gălăgie ca jos.Încă se auzeau zgomotele orașului grăbit, dar nu erau la fel de puternice. Era mai liniște. Eram doar eu, cerul și...
  -Se pare că locul meu secret nu mai e secret. 
  Mi-am întors capul și am văzut o fată blondă stând în spatele meu. Purta o pereche de pantaloni scurți albaștri și un maieu alb simplu. Deasupra avea un poncho maro cu modele africane. Avea o pereche de ochelari de soare pe ochi și o coroană aurie, împletită, pe cap.
  -Priveliștea de aici de sus e încântătoare, nu-i așa? m-a întrebat ea, așezându-se lângă mine. 
  În picioare avea o pereche de sandale, cu un șnur care îi înconjura picioarele până aproape sub genunchi. Razele soarelui i se reflectau în ochelari, făcându-mă să-mi pară rău că nu am ochelari de soare la mine. 
  -Nu ești tare vorbăreață, pesemne.
  Vorbea ea destul pentru amândouă. Era ceva, ce nu-mi pot explica, la fata asta. Nu mă deranja că vorbea. Mă făcea să simt că sunt văzută, într-un fel. 
  -Opal, a spus ea întinzând mâna. 
  Am ezitat pentru o clipă, dar după i-am strâns-o. 
  -Pheonix, am zis. 
  Mi-a zâmbit și și-a dat joc ochelarii de pe ochi. I-a așezat între noi două, și doar atunci a observat pachetul de țigări. 
  -Țigările alea nu te vor ajuta cu nimic, a spus ea. 
  Avea niște ochi albaștri vibranți, care-ți furau privirea. Erau electrizanți, iar genele lungi îi conturau perfect.
  -Nu te critic sau ceva, a continuat ea. Și fratele meu fumează. Îi spun și lui același lucru, dar niciodată nu mă ascultă.  
  Urmărea cu privirea un porumbel care învăța pentru prima oară să zboare. Iar eu o urmăream cu privirea pe ea. 
  -Ce faci aici, Pheonix? m-a întrebat, uitându-se în ochii mei. 
  Eram puțin confuză, nu știam la ce se referea. 
  -Am venit să mă relaxez, să privesc orașul. Nimic special, am răspuns. 
  Și-a scuturat capul, cu un zâmbet pe față. 
  -Nu la asta mă refeream, a explicat ea. Ce faci, aici, pe lume. De ce trăiești? Care e scopul tău?
   O cunoșteam de trei minute și ea deja întreba de scopul existenței mele. De fapt, nu pot spune că o cunosc. Îi știu numele. 
  -Bănuiesc că încerc să supraviețuiesc, am răspuns. Nu știu.  
  S-a așezat cu fața la mine, iar eu m-am simțit obligată să fac la fel. 
  -Poți mai mult de atât, a spus. Eu, de exemplu, trăiesc pentru amintiri. Trăiesc pentru că alții au timpul limitat, trăiesc pentru mine și pentru fratele meu și mama și tatăl meu. Trăiesc pentru cei ce nu pot. Dar tu? Spune-mi pentru ce trăiești, iar eu voi stabili dacă putem fi prietene. 
  Aș putea spune că Opal e cea mai ciudată, interesantă și nebună persoană pe care am întâlnit-o. 
  -Trăiesc pentru că...nu vreau să mor. 
  Nu voiam să mor. Nu-mi adoram viața, dar știam că e loc de mai bine.
  -E un răspuns acceptabil, a spus ea. Dar spune-mi drept: a fost o vreme când nu-ți doreai să trăiești, nu-i așa?
  Ori eram eu ușor de citit ori era ea un medium. Mă citea atât de ușor, de parcă mă cunoștea de ani de zile. 
  -Toți avem o perioadă când vrem să renunțăm, am spus. 
  Ea a zâmbit mândră, după care a zis: 
  -Eu nu. 
  A început să râdă. Avea un râs foarte...colorat. Era atât de plină de viață, atât de vorbăreață și senină. Cum a ajuns să vorbească cu mine, definiția dezastrului? 
  -Unii oameni ar crede că ești greu de citit, a spus ea după ce s-a oprit din râs. Mama întotdeauna îmi spunea că știu să citesc oamenii, să observ lumea. De asta mi-e atât de ușor să te citesc. 
  Nu eu eram problema, ci ea. Mă bucur că încă rămâneam misterioasă pentru alții. Preferam să nu știe toată lumea totul despre viața mea. Ar fi fost ideal să nu știe nimeni. Dar nu cred că acum voi mai scăpa de Opal. Și sinceră să fiu, nu cred că asta mă deranjează prea mult. 
  -Vezi tu, ceilalți sunt prea preocupați de propriile probeleme să poată observa lumea în detaliu. Eu de mică am învățat că dacă nu-l analizez pe cel de lângă mine, cât de amănunțit pot, nu pot sta în preajma lui. Așa că am început să analizez persoanele. Câteodată îi sperie pe oameni, dar cel puțin o dată m-am ales cu un prieten de nădejde. Sper să fi unul din cazurile fericite. 
  Puteam purta o converație cu ea fără să-mi deschid gura. Ea vorbea, eu procesam, ea vorbea din nou. Și o dată la ceva timp ziceam și eu ceva. 
  -Unde stai? m-a întrebat ea. 
  Asta era una din multele întrebări la care ar trebui să am un răspuns, dar nu am. 
  -Nu stau nicăieri, am răspuns. 
  Opal era confuză, și aștepta să continui să vorbesc. 
  -Astăzi am ieșit de la orfelinat. N-am niciun ban, nicio casă, am răspuns. 
  În ochi i-a apărut o licărire și mi-a zâmbit. N-am văzut pe cineva să zâmbească atât de mult stând de vorbă cu mine. 
  -Azi e ziua ta? m-a întrebat ea.
  14 august. Ziua nașterii mele. Coșmarul existenței mele. Am dat din cap și mi-am luat privirea de la ea. Niciodată nu mi-a plăcut această zi. 
  -E ziua ta și nu ai unde să stai? a întrebat Opal. 
  Am din cap, regretând că i-am spus asta. Nu-mi place să le spun persoanelor de ziua mea de naștere. Întotdeaua se comportă ca și cum ar fi ceva ce trebuie celebrat, dar eu nu simt așa. 
  -Nu pot lăsa asta să se întâmple, a zis Opal, ridicându-se. 
  Mi-a prins mâna și m-a tras în sus. A trebuit să fiu foarte atentă, ca să nu cad de pe acoperișul clădirii. Nu mi-aș fi dorit ca ea să fie martoră la moartea mea. Și nici eu nu-mi tare doream să mor. 
  -Unde mergem? am întrebat-o. 
  Ea a râs și a început să fugă, trăgându-mă după ea. La un moment dat s-a întors cu fața înspre mine, mergând în continuare, și a zis: 
  -La noua ta casă.