Pământul, elementul substanței. Războinicii pământului sunt puternici, diverși și persistenți, iar noi ne bucurăm că națiunea noastră posedă asemea oameni minunați.
După spusele strămoșilor, primi războinici ai pământului au fost Oma și Shu, doi iu...
Dimineața și-a făcut mult așteptata apariție, o dată ce liniștea s-a așternut din nou în încăperea cu patru pereți albi.
A venit timpul ca Luna să lase marea boltă cerească în seama Soarelui, ale căror raze slabe au început să dezmorțească puțin câte puțin din tot ce se afla pe pământ, de la copacii de pe care roua se scurgea în bălțile de pe pământul rece, până la blana pufoasă și groasă a micilor pui de bizon care abia așteptau să de-a împrejur pe deasupra templelor vechi.
Era o priveliște frumoasă pentru cei bine pregătiți de o nouă zi, să admire cum natura încă neîmblânzită prinde iarăși viață, dar era și o mare dezamăgire pentru cei mici și obosiți.
Lumina caldă străbătea cu ușurință geamurile din sticlă trasnparentă, așa tot ce se afla în cameră începea a se doveni a nu fi monștri imaginari, ci un dulap pe care erau așezate jucări, un cuier împodobit cu haine viu colorate, sau florile de portocal al copacilor ce făceau umbre ciudate pe perete.
Vuietul vântului se auzea în surdină, un sunet plăcut pentru urechile fine ale nou născutului ce se odihnea, de asemenea, în îmbrățișarea caldă și protectoare a mamei lui. O femeie frumoasă și puternică, ce acum se bucura de comoara dăruită de domnul Dumnezeu. O femeie curajoasă și inteligentă, ce privea cu drag fiecare trăsătură și detaliu pe care-l putea observa pe chipul fiului ei, de la rarele fire șatene de păr, până la alunițele de pe gâtul ușor dezgolit. Nimeni și nimic nu putea să strice acest moment, fiindcă ziua în care mama își poate strânge copilașul la piept, poate fi cea mai frumoasă zi din viața acesteia.
Cu grijă, femeia legăna trupul obosit al bebelușului, ochii ei ca de smarald nedorind să își mute privirea pe alt ceva, nesemnificativ în comparație cu ființa din brațele ei, care nu era mai mare sau mai mică decât o păpușă. Vestea cum că cel mai mic membru al familiei Lin este un băiat, a adus numai bucurie și recunoștință în inimile tuturor. Și să nu uităm nici de tată, care pe acum este unul dintre cei mai norocoși bărbați din întreg regatul.
Și deși buzele lucioase și fine ale femei se mișcau lent, parcă valsând pe ritmul bătăilor inimii, totul era mut. Peste tot prin jur era liniște. În salon, pe hol, afară, peste tot. Era o liniște stranie, ce îți aducea mai mulți fiori de groază pe de-alungul șirei spinări, pe cât erai mai tăcut și atent la mica sursă de lumină ce se stingea pe cât trupul tău inert se scufunda tot mai mult în oceanul pustiu. Era un sentiment straniu, de care toți ajung să se teamă, mai devreme sau mai târziu.
Și putem spune că și femeia cu ochi ca de smarald a ajuns să se teamă de ceva, dar nu de întuneric. Ei îi era frică, de fapt, de ce s-ar putea întâmpla cu iubita ei comoară, când aceasta e atât de prețuită și valoroasă, iar toți hoții și bandiții din oraș, la auzul a ceea ce femeia deține, vor dori cu ardoare să obțină. Iar din perspectiva bebelușului putem spune același lucru. Ce se v-a întâmpla atunci când nimeni nu v-a fi capabil de a proteja un asemenea înger, atât de fragil și neajutorat, neputincios... Bun de nimic...
Era greu să accepte sentimentul care îi tot bântuia trupul și conștiința, cel care îi spunea și o făcea sigură că acea zi în care va rămâne singură, într-o cameră pustie și întunecată, departe de toți cei care îi sunt dragi, de speranțe și mândrie, va veni atât de repede, dar se va sfârși atât de greu. Nu putea permite ca fiul ei, aflat în asemenea stare, să devină o pradă ușoară oamenilor nemiloși. Dacă fiul ei avea să pățească ceva rău, nu și-ar putea ierta-o niciodată.
Sclipirea din ochii ei viu colorați s-a stins precum un chibrit aruncat într-un ocean cu apă rece ca gheața, iar lacrimile fierbinți și amare, pline de părere de rău, au început a aluneca șerpuit pe obrajii ei fini, îmbujorați. Cum să nu plângă, săraca mamă, când se simțea vinovată pentru chinul pe care fiul ei îl va purta de acum și până la moarte? Clar ea era nevinovată, dar părerea de rău a tras-o deja prea mult pe o cărare a regretelor. Poate se va putea ierta la un moment dat, dar nu acum, nu mâine, și nici atunci când buzele i se vor arcui din nou, îngr-un zâmbet gumat și recunoscător, căci doar un zâmbet nu va fi suficient pentru a umple golul din inima ei.
" Am crezut că această zi îmi va umple inima de bucurie, și că tot azi voi zâmbi mai mult decât am făcut-o vreodată. Însă m-am înșelat... De ce nu mi s-a permis să mă pot bucura de această zi, până la sfarșit? Cum îmi voi putea privi familia în ochi, o dată ce vinovăția îmi trage privirea înspre pământ? Îmi e frică să recunosc. Îmi e frică de nu a nu-mi dezamăgi fiul... „
Lucruri pe care și biata femeie le gândea, acum, în timp ce pufoasele hăinuțe ale bebelușului se pătau de stropii lacrimilor ei fierbinți, căci numai ele puteau descrie sentimentul de vinovăție cu care ea se condamna. Și se simțea vinovată pentru viitorul fiului său, indiferent că ea îi va fi mereu alături, indiferent de defectele lui, sau de calitățile de care ea nu știa, încă.
— Îmi pare rău... Chen.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
