Blestemul familiei

Prolog

Trecură douăzeci de ani de când viața lui Oman fusese distrusă, de când oamenii care i-au omorât tatăl l-au condamnat la o viață goală. Sufletul îi era pustiit de durere, iar lacrimile începeau să fie rare pe obrajii lui. Strada îi era și mamă și tată, iar suferință, prietenă.

Oare de ce? Erau întrebări fară răspuns. Întrebări la care Oman urma să le afle, deoarece singurul lucru ce îl mai ținea în viață era setea și dorință de răzbunare. Sufletul lui nu avea pace de douăzeci de ani, ani care și-i petrecuse pe străzi, printre clanuri și mafie, iar viața de noapte îl învățase să nu mai abia milă de nimeni. Singurul lucru care îl ținea în viață era dorința de răzbunare. Copilul de atunci nu mai exista. Acum era Oman, cel ce era cu sufletul plin de ură, plin de durere și ranchiună.

Fiecare bătaie luată pe străzile întunecate, fiecare lovitură, fiecare coastă ruptă îl depărta din ce în ce mai mult de uman, de sentimente frumoase și pure. Începea să devină altul, începea să devină o pasăre de pradă pentru că cei care i-au omorât tatăl aveau să plătească amarnic, chiar cu prețul vieții lui.

Viața pe stradă nu era una ușoară, ci îl ademenea, treptat să își facă singur dreptate, întrând într-o bulă neagră din care nu mai putea ieși, o lume a pistoalelor, a mafiei și a drogurilor. Acea lume obscură îi arăta faptul că era singur, pe cont propriu și că nu trebuia să aibă încredere în nimeni. În lumea mafiei nu exista încredere sau bunătate, fiecare făcea totul pentru a putea supraviețui, erau alianțe de moment, pentru a putea rezista în acea lume plină de rău în care Oman intrase fară voia lui. Era ultimul lucru pe care și-l dorea, dar setea de răzbunare îl făcea să încheie pacturi chiar și cu Diavolul însuși, dacă asta însemna încă o zi de supraviețuire.. Acea sete era cea care îl ținea în viață, îl ținea să respire, ca un bolnav conectat la oxigen.

Mâinile îi tremurau în timp ce lovea sacul de box, nemaiputand să își controleze nici lacrimile, moment în care bărbia începea să îi tremure. Închidea ochii, iar în acele momente singurele sentimente ce îi năpădeau interiorul era ura și ranchiuna, două animale de pradă, animale care erau gata să iasă să îi atace pe cei care l-au rănit și i-au omorât tatăl. Singurul obiect care îi amintea de tatăl lui era un ceas vechi, dar frumos, la care el nu renunța să îl dea jos niciodată.

În camera lui mica și ponosită, un sac de box era atârnat, atunci când ura și ranchiuna se adunau în suflet, Oman își descarca toate sentimentele în acel obiect tare, când la impactul cu el, durerea era năucitoare, dar trebuia să reziste. Era o durere mult mai ușoară decât cea sufleteasca.

"- Păsările zboară din cuiburile lor, dar nu foarte departe, dar eu am făcut-o. Am făcut-o pentru că păsările ca mine pleacă foarte departe, în stol, dar eu nu am avut niciunul. Eu am plecat singur, pe cont propriu pentru a putea supraviețui și pentru a-mi pregăti răzbunarea. Sufletul meu a murit pe zi ce trecea, tot mai mult. Am murit treptat, în orele nopții, atunci când gândurile îmi fugeau la tatăl meu. M-am îngropat în ape, în propriul meu întuneric, din care nu am mai putut să ies. Tatăl meu mi-a devenit pământul și strada, iar mama, apa, rostește el, din ochii negri și mari curgând șiroaie de lacrimi. Nu am mai plâns de când eram copil, dar aceste lacrimi vor seca curând, termină el, lovind cu putere pentru ultima data sacul de box. Eu mi-am salvat copilăria datorită dorinței mele de răzbunare, dar cei vinovați nu vor scapă nepedepsiti, asta iți jur, tată.

Singurii mei prieteni sunt două necuvântătoare: Veselie și Lumină, două pisicuțe tigrate care îmi țin companie. Sunt singurii mei prieteni loiali, care atunci când vin în această cămăruță mă așteaptă în prag și se bucură că am ajuns la ele.

Jur că nu va scăpa nimeni neatins, jur că nu voi ierta pe nimeni din cei ce au legătură cu moartea tatălui meu, chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care eu l-aș face pe această lume. Chiar dacă aș plăti cu viața răzbunarea tatălui meu, aș muri liniștit, pentru că știu că l-am răzbunat.

La naiba! De ce nu îmi pot stăpâni lacrimile? Mâinile mele tremurânde șterg lacrimile ce nu se opresc să mai curgă ca un râu dintr-o fântână arteziană. Tată, iți jur pe tot ceea ce am eu mai de preț că vor vărsa lacrimi amarei cei care te-au luat de lângă noi.

De ce tata? De ce familia mea? De ce, nemernicilor, l-ați luat de lângă mine? rostește el cu o voce plină de amar, plângând că un copil, lăsându-și capul să cadă în palme. Vreau să îmi scoateți inima din piept, să nu mai simt nimic. Nu mai pot să îndur această durere, tipă el, bătând cu pumnul în piept până ce puterile îi pier, căzând pe podeaua rece, lăsându-și capul să alunece în palmele ude de picăturile de rouă ce cad din privirea plină de durere a lui Oman."

Povestea lui Oman era deja scrisă și pecetluită din momentul în care se născuse. Soarta nu urma să fie deloc blândă cu un suflet pur, bun și inocent. Viața voia să îi smulgă bucățică cu bucățică toată bunătatea și toată puritatea ce era în inima lui, turnându-i puțin câte puțin licoarea veninului în sufletul lui, conducându-l într-un loc întunecat din care nu mai avea scăpare. Ca să își răzbune tatăl ar fi făcut orice, iar asta îl speria cumplit. Îl speria faptul că avea doi lupi în interiorul lui ce se hrăneau din ceea ce el le dădea, dar mai ales Oman hrănea lupul cel rău. Voia să meargă până în pânzele albe pentru a-și face dreptate. Justiția? Justiția era a mafiei, a drogurilor. Încercase de multe ori pe acea cale, dar totul parcă era în zadar. Nu avea încredere nici în propria lui umbră, nici în propriile lui cuvinte, așa că era decis să continue singur, după propriile legi, după propriile cutume. Aici, justiția nu își mai avea locul, decât justiția și dreptatea personală. Își jurase că, dacă avea să își facă dreptate cu propriile mâini, urma să o facă în stilul lui, în stilul pe care strada îl învățase, și modul în care era obișnuit să supraviețuiască.

Viața lui Oman era distrusă, după douăzeci de ani în care era nevoit să îndure chinurile Iadului, o viață petrecută pe străzile întunecate ale Istanbulului, urma să se răzbune crunt, urma să revină în locul unde a trăit cele mai negre clipe atunci când tatăl lui pierise. Viața era pentru el un profesor, care îi demonstra zi de zi că nu avea niciun prieten loial, că întotdeauna trebuia să se bazeze numai pe el, și pe nimeni altcineva. Așa urma să facă : erau doar el și dorința lui aprigă de răzbunare. Un singur gând îl ținuse în viață: RĂZBUNAREA.