LUANA (PAUZĂ)

CAPITOLUL 3

De 'nea Sandu, administratorul blocului, Măriuca se mai ciocnise uneori pe scară, când pleca sau se întorcea de la liceu, dar niciodată nu schimbaseră mai multe cuvinte decât obișnuitele saluturi, acordate în treacăt. Îi remarcase și atunci privirea întunecată, ce îi dădea un aer sever, motiv pentru care își propusese să nu îi iasă prea des în cale.

⸻ Bună ziua, vă ascult! i se adresă Măriuca, păstrând și acum distanța.

⸻ Mâine este ultima zi când mai puteți plăti întreținerea pe septembrie, începu 'nea Sandu. Săptămâna trecută, am vorbit cu tatăl dumitale și mi-a zis că plătește marți, la salariu. Uite, azi e joi și nu am văzut niciun ban! continuă el pe un ton arțăgos. Ce facem, domnișoară?

Neștiind nimic despre discuția administratorului cu tatăl ei și speriată de tonul și modul în care îi vorbea acesta, răspunse:

⸻ Voi vorbi cu tata și, cu siguranță, vom plăti mâine.

⸻ Eu atât vă zic: dacă nu plătiți mâine, vă trec restanță. Și, vă asigur, domnișoară, restanțierii n-au ce căuta în blocul meu! încheie bătrânul amenințător.

Hotărâtă să lămurească cât mai repede situația cu 'nea Pintea, Măriuca urcă în grabă la etajul unu.

⸻ Draga mamii! auzi o voce caldă în timp ce descuia ușa.

Fata întoarse capul și văzu o bătrânică urcând scările, cu o tavă în mână, pe care așezase două farfurii cu mâncare aburindă și două pahare cu suc, iar lângă ele o lumânare mică, rotundă, ca un bănuț argintiu.

Femeia zâmbi și rosti iar cu glas blajin:

⸻ Împart și eu câte ceva pentru răposatul meu. Iaca, azi sunt trei ani de când s-a dus. Fii bună, draga mamii, și primește.

⸻ Sigur, bogdaproste! răspunse Măriuca, așa cum știa de la mama ei că se face în situații de felul acesta, și luă tava din mâinile zbârcite ale femeii.

Intrară amândouă în casă, iar Măriuca puse tava pe masă. Bătrâna aprinse lumânarea cu un chibrit, pe care îl scoase din buzunarul șorțului ce fusese cândva alb.

⸻ Să nu pui la suflet, fata mamii! rosti deodată aceasta, punând o mână pe brațul copilei. L-am auzit pe ursuzul cela de Sandu cum vorbea cu tine. Așa face el cu toată lumea. Nu s-o găsi unul mai grozav să-i dea peste nas! bombăni bătrâna.

Măriuca o privi curioasă pe femeia din fața ei. Sigur locuia într-unul din apartamentele de la parter, dacă auzise conversația dintre ea și administrator. I se părea ciudat că nu o mai văzuse până acum. Sau poate că nu îi acordase ea atenția cuvenită. Deși ușor aplecată de spate, din cauza vârstei, vecina părea să fie la fel de înaltă ca și ea. Avea trupul subțire și păstra încă o urmă din eleganța de altădată, ce se putea observa dincolo de rochia groasă de finet, verde cu flori roz. Pe chipul blând, cu piele subțire, aproape translucidă, însemnată de riduri fine, ochii albaștri, ușor tulburi, își revărsau căldura. Părul alb ca zăpada îl purta într-un coc strâns, lăsat pe ceafă.

⸻ Apăi eu m-oi duce, draga mea, se auzi din nou glasul moale al femeii, în timp ce se îndrepta spre ușă. Dacă vreodată ai trebuință de ceva, mă găsești jos, la apartamentul unu.

⸻ Mulțumesc mult, doamnă... ăă... Măriuca se fâstâci, realizând abia acum că nu știa nici cum o cheamă pe vecina ei.

⸻ Ei, da' nu mă mai domni atât! râse bătrâna. Veronica mi-a pus numele maica mea, Dumnezeu s-o odihnească. Dar toată lumea din bloc mă știe de Nica, baba Nica. Așa poți să-mi zici și tu, râse din nou și îi făcu fetei cu ochiul.