Limita dintre devreme și târziu

A fost un vis

Îmi las ușor privirea către genunchii încordați în timp ce vântul rece îmi încordeaza întregul. Unde sunt?
Se spune că liniștea aduce pacea, însă e atât de apăsătoare încât ritmul respirației devine alert, cercul întunecat din mica poieniță mă ține captivă și nu-mi dă voie să ies. Cu teamă și mâinile tremurânde, mă ridic așteptând răspunsurile. În prejurul întunericului care mă alcătuiește, razele Soarelui încălzesc iarba de un verde țipător și viu, multitidinea de flori al căror miros doar îl pot simula mă fac să-mi las capul pe spate trăgând aer într-un mod egoist și plin de dorință. De ce sunt captivă în acest loc?
Încerc să-mi adun propriile gânduri fără reușită. În mijlocul nimicului mă aflu eu. Eu și întunericul, captivi într-un peisaj orbitor de frumos. Încerc să pășesc desculță cu tălpile uscate de la pământul rece și ars, către verdeața stropită cu picături de rouă caldă, însă nu pot. Încerc să țip acoperind cântecul păsărilor și al naturii cu speranța de a-i schimba cursul și cu dorința de a mă observa cineva. În zadar...obosită într-un final mă așez plângănd la limita dintre întuneric și lumină, speranță și disper . Cât va dura? Încerc să adorm cu genunchii strânși la piept ignorând umbrele reci ce-mi acoperă suflul. Tresărind ușor simt degetele ce-mi trasează linii fine, precise...pe spate și un zâmbet cald. Îi simt privirea ce-mi cercetează reacțiile și mă trage mai aproape. Orbită de lumină, nu-i pot descifra chipul, dar printre melodiile din exterior, îi pot simți glasul apăsat ce-mi soptește un ,, Hai " plin de compasiune. Instinctiv îmi las mâna în a lui simțind fiori până-n cel mai adânc colț al sufletului și mă las purtată de trăiri, moment în care...

— A fost un vis! Doar un vis...

Atât de real și totuși...doar o iluzie.