mai pe scurt, o fântână care se resfrânge din sufletul meu, un cântec surd, o carte fără cuvinte. totul e nimic. și nimicul e tot. luna e soare și soarele e lună. murirea e nemurire, iar nemurirea e murire. cerul e străveziu și apa e opacă. da, am î...
atunci când am picat în damnare, cerul s-a scuturat de păcatele înmuiate în regret și a lăsat, ca în același timp, ploaia să îmi spele pielea arzândă de superficialitate, care îmi acoperea mușchii putreziți. interiorul meu era o arhivă veche și uitată. eram bombă cu ceas, explozibilă și denaturată, amenințând să izbucnesc din secundă în secundă. picioarele de clei îmi erau sprijin pentru tulpina ușcățivă, trunchiul, care mă susținea. de ce nu putea cineva să mă reteze asemenea unui copac din pădurile întunecoase și pustii? să mă lase să mă zbat în agonie, cu creaturile grosolane ca și spectatori. să se apropie de mine și să îmi jupuie carnea putredă. să se înfructe din ființa mea, să o consume cu patos, să caute mult și bine după secretul și esența vieții. să îmi consume fiecare bucățică din trup și să nu fie încă mulțumite. să se lingă pe buzele uscate și să treacă mai departe, în timp ce eu deveneam doar suflet. priveam la cer și așteptam să se nuanțeze în roșu sângeriu. dar nu, cerul era străveziu. îl pictasem. îndrăznisem să îmi umplu palmele de vopsea și să las amprentele existenței mele în urmă, atunci când fusesem izgonită spre pieire. simțeam priviri holbate și flămânde din transparența cerului, strigându-mă cu nesaț. aripi albe se zăreau. nu erau transparente, în schimb. eram conștientă că, câinele iadului are să mă aștepte la poarta muririi, pentru ce am săvârșit pe pământ, să mă conducă la judecată și să mă arunce în colțul de foc și teroare din care oricum făceam parte. eram întuneric. poate chiar mai vâscos și crud. vanitatea era prea mare pentru a mă împotrivi senzației de teamă, pentru a o conștientiza și a o îmbrățișa. pentru că lupta cu mine însuși era o nebuloasă. nu avea început și nici sfârșit. sufletul meu era de duzină, așadar de ce nu putea fi irosit în van, distrus? putea să fie trecut cu vederea. aruncat în negură și uitat. să se autodistrugă, așa cum eu o făcusem cu propria persoană. nu mai eram trup, eram doar un amalgam de amintiri. eram nicăieri, dar pretutindeni. inexistentă, dar existentă. suflețită, dar neînsuflețită. împăcată, dar suferindă.
voiam să-mi crească flori din degete, să mă aline. voiam să-mi cos, cu ață străvezie, pe retină, imaginea virtuților de care mă lipsisem. să-mi imprim pe creier un tatuaj veșnic al pasiunii idolatre a vieții. voiam să strâng din dinți, dar erau împrăștiați pe pământul pe care îmi găsisem sfârșitul. voiam să-mi las inima să-mi pompeze sânge portocaliu. ah! de multe ori avusesem senzația unei hidromanii curgându-mi prin vene... să mă înec în macabritatea vieții, în anomalia pe care o trăiam. întreaga mea existență de până atunci era un plastografiat. nu doar sufletul, nu doar trupul. amândouă. voiam să fiu defendor a propiei decăderi, să iau credite și să-mi ling buzele de mierea amară a sârguinței.
dacă sufletul ar avea aripi și ar putea zbura departe de lumea străvezie care mă înconjura, pe care o creasem cu nesăbuință, dacă mi-ar fi lăsat trupul putrezit în spate, aș fi avut o șansă la nemurirea sa. să îl salvez de străvezie, de credința oarbă față de viață fără de regrete a oamenilor de rând. a celor care sorbeau fără chibzuință viața din alții, care transformau dragostea și durerea într-un joc de cuvinte, care erau aproape de sfârșitul moral, dar care se agățau cu picioarele, mâinile, zgâriau cu unghiile pereții calcaroși ai propiei ființei, în timp ce Moartea le lega de glezne greutăți păcătoase.
viața fără scopul atingerii hedonismului e nimic, un nimic omniprezent. un nimic brownian. un nimic nimicitor. un nimic sufocant.
și până la urmă, nu e oare viața doar o fugă de moarte? o fugă epuizantă, îngrijorătoare și plină de fățișă speranță? sunt asuprită de dorința de a ajunge undeva dincolo de clipa efemeră a victoriei. am învins? oare chiar așa ușor a fost? Moartea mă înconjoară, iar parfumul ei îmbietor mă face să mă cutremur.
aveam nevoie de o bătaie de aripi nenorocite, cu pene multicolore, să mă readucă la realitate; de o răsuflare celestă și de o sărutare pe creștet a unei stele căzătoare. aberații, știam. aveam nevoie de un cântec angelic. aveam nevoie de o asuprire dreaptă. ce căutam eu aici, plutitoare și tremurătoare? nedemnă...
lumina albă mă ia pe nepregătite, mă învăluie cu căldură. iar apoi nu e nimic altceva în juru-mi. nicio cărare. niciun înger. niciun demon. niciun câine al iadului care să mă instruieze.
ajung să stau într-o selă pustie și să port un nimitez din pulbere de stele. privesc la cerul pe care am îndrăznit să-l pictez în culori străvezii și mă minunez de cum cuvintele pot compensa golul asurzitor și capricios, unde sufletul meu era odată. a plecat fără mine. și-a luat zborul. mi-a strâns dinții calcaroși și mi i-a rearanjat după bunul plac. mi-a lăsat trupul să se scalde în plumb topit, să mi se strecoare printre buzele ciopârțite de rugăciuni aruncate în vânt pentru sinistrele capodopere ale imaginației. m-a lăsat să mă intoxic cu megalomanie.
și am să mă topesc sub privirea strămoșilor și a vrăjmașilor dintre nori. am să las roua să îmi păteze fruntea încrestată cu o semilună pe care mi-am prescris-o de una singură, în căutarea luminii tulburătoare, dar totodată liniștitoare, de la celălalt capăt al vieții însemnate. cea pe care o căutam. cea pe care n-am găsit-o.
- 20 decembrie 2020
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
