The Nefilim

Prolog

Vremea mohorâtă de afară reflectă perfect ce este în inima mea, este aproape pe înserat și o ploaie înghețată pune stăpânire pe Pădurea Umbrelor, vântul își face de cap îndoind crengile copacilor și șuierând a pustiu.

Îmi rezem capul de geamul aburit al mașini și încă nu îmi vine să cred că sunt aici, poate chiar am murit și ăsta este drumul pe care trebuie să îl parcurg spre Rai sau cine știe poate spre Iad.

O liniște mormântală predomină în toată mașina, cei trei gardieni ce mă însoțesc parcă sunt stane de piatră, sau sunt transformați în gargui, nici măcar respirațiile lor nu se aud. Deși mașina este un suv negru destul de spațios, mie îmi dă impresia că ne aflăm într-o buburuză de mașină, că sunt înghesuită între un corp tare și portiera mașini și că nu pot să respir...

Urăsc să mă aflu aici și chiar nu înțeleg cum de am ajuns în mașină, totul este într-o ceață așa de deasă încât nu pot să văd nici la 50 de centimetri, doar câteva strigăte se aud în mintea mea și doar o pereche de ochii se văd atât de clar în ceața ce prodomină.

Mai devreme au încercat să îmi pună întrebări, au încercat să mă facă să vorbesc, dar după minute bune în care nu am scos nici un sunet, au renunțat să mai încerce și să vorbească între ei. Nu pot spune că mă deranjează, ba chiar sunt extrem de încântată de liniște, mă ajută să îmi limpezesc mintea și îmi mai diminuează din durerea de cap.

Dar liniștea îmi face și mintea să se agite, să se gândească la ororile prin care am trecut, la faptele pe care le-am săvârșit și mai ales la persoanele pe care le-am pierdut...

Privesc pe geam la copaci întunecați, crengile lor stau să se rupă în greutatea gheței, picăturile de ploaie înghețată au așezat un strat de gheață pe orice au atins, trebuie să recunosc, în mod normal ar fi un peisaj mirific, de basm, luciul gheței reflectă lumina farurilor și lumina fragedă ce încă domină seara târzie face totul să pară din sticlă, de parcă am păsi într-o lume fantastică unde sfârșitul va fi întotdeauna unul frumos și fericit, unde binele v-a învinge răul...

Dar eu nu am starea necesară pentru a admira peisajul și nici nu sunt sigură că sfârșitul meu va avea ceva bun sau frumos în el...încă încerc să îmi stăpânesc impulsul de a deschide portiera mașini și a mă arunca în prăpastia de la marginea drumului, ce seamănă cu o gaură neagră ce înghite tulpinile imense ale copacilor.

Un oftat mi se strecoară printre buze când văd porțile mari din fier forjat vopsite în negru că se deschid pentru a ne lăsa să intrăm, în momentul ăsta aș face orice ca mașina să se intoarcă și să mă ducă cât mai departe de aici.

Nu mia fost dor de locul ăsta, chiar dacă înainte îl consideram casă, acum este doar un ansamblu de clădiri ce îmi aduce aminte de ei, poate o vreau doar pe Cass, ea chiar îmi lipsește..

Nu este foarte schimbat de ultima data când am fost aici, o statuie trona acum peste grădina plină cu băncuțe, în depărtare se vedea nocturna de la terenul de fotbal, iar clădirile impunătoare cu o arhitectură gotică, prin înălțime, masivitate, tije acute și un interior spațios, se îmbina cu câteva elemente de modernism, deși sunt aici de sute de ani, arată de parcă acum au fost construite.

Când am venit prima data aici, am stat ore să analizez modelele sculptate pe columnele înaltr și pe tocurile ușilor și geamurilor, dacă ai răbdare poți afla povestea din spatele lor, povestea creării lumi noastre....

- Am ajuns! Directoarea ne așteaptă în birou.

Vocea unui gardian mă trezeste din transa în care eram, cobor încet din mașină și încerc să merg cât mai lent fară a aluneca pe gheața depusă pe pavaj.