Obsesia Diavolului

XVII.

Scarlett

- Îți mulțumesc nespus, frumoaso! Abia aștept să colaborăm!

Domnul Martinez îmi sărută mâna și își ia la revedere de la domnul Iacob. Zâmbetul de pe buzele mele scade până când pe fața mea se imprimă o grimasă. Încă sunt în stare de șoc, nici nu știu dacă sunt fericită, entuziasmată sau poate îngrozită de gândul că eu chiar aș putea face parte din TBS.

Conversația cu acest domn a decurs mult prea lin și natural. Era atât de hotărât să mă alătur echipei lui încât aproape m-a convins că și eu vreau asta cu adevărat.

'Nu vreau asta?'

De când intrăm în lumea entertainmingului și a animației, TBS este printre întreprinderile care ni se prezintă a fi ideale. Toate colegele mele aspiră să ajungă să lucreze cu ei. Este un drum plin de succes și faimă, un drum fără întoarcere. Odată ce te implici cu totul acestei cariere nimic din viața ta nu va mai fi la fel. Acele lucruri mărunte, care odată îți aduceau zâmbetul pe buze, nu te vor mai satisface.

'Eu chiar vreau asta?'

De multe ori în viața mi s-a spus că am un talent înnăscut, că sunt făcută pentru asta și așa este. Dansul și realizările mele în cadrul acestei arte sunt lucrurile de care sunt cea mai mândră. Când dansez mă simt împlinită, simt că plutesc spre cer.

Doar că domnul Martinez m-a lăudat cu sub-înțeles. Ochii lui îmi trimiteau semnale de avertizare, de parcă viața mea ar depinde de aderarea la TBS. Vocea lui spunea una, buzele spuneau alta.

"- Ai putea ieși în evidență și printre cele mai rafinate diamante. Corpul tău transmite cuvintele Domnului!"

Ce vrea asta să însemne cu adevărat?

Deschid pumnul și privesc cartea sa de vizită. Mi-a spus să îi dau un răspuns în cel mai scurt timp posibil, iar dacă răspunsul este nu , "Total improbabil" după cum a spus el, tot dorește să colaborăm și să particip la câteva dintre acțiunile sale.

- Felicitări! aud o voce entuziastă ca mai apoi să fiu asaltată într-o îmbrățișare călduroasă.

Ochii Hannei radiază, are o privire sinceră și zâmbește cu gura până la urechi.

Urmează o sesiune de întrebări, al căror răspuns trebuie să fie detaliat altfel nu sunt lăsată să mă schimb. Abia mă pot concentra pentru a o lămuri pe prietena mea. În minte am doar dansul pe care l-am prestat, modul în care simțurile mi s-au activat într-un mod în care nu au mai făcut-o până acum. A fost un spectacol reușit într-adevăr. Sunt mândră că Martinez m-a ochit pe mine și nu numai el, alți doi sponsori au vrut să mă cunoască. E drept că ochii plini de pizmă ai colegelor mele nu încetează să mă ardă pe interior, dar merită. Dante a avut dreptate.. sărutul lui mi-a purtat noroc.

Îmi amintesc brusc de acel moment din spectacol. L-am simțit cu totul lângă mine, cu mâinile pe mine, mâini care nu mi-au provocat fiori de teamă sau furie, ba din contră. Mâinile lui mi-au ghidat corpul spre un câmp scăldat în pietre prețioase, printre ramurile de aur ale unor copaci bătrâni de secole, până la un izvor al fertilității, înțelepciunii și succesului.

Când am deschis ochii și am realizat că totul a fost doar în mintea mea, deși se simțea mai mult decât adevărat, am fost dezamăgită, confuză și singură.

Vreau să ajung la hotel și să îl caut, să îi mulțumesc și să îi cer alte câteva minute în plus în acel paradis.

Ultimul număr de dans a luat sfârșit, colegele mele coboară de pe scenă. Este trecut de două dimineața, se citește extenuarea pe chipurile fiecăreia, dar și satisfacția.