centrul universului

niciodata n-am putut zice ca imi place sa-mi petrec timpul luptandu-ma pentru viata mea.

cred ca problema principala in toata chestia asta este faptul ca nu pot sa recunosc cat de mult imi este frica. poate pierd vieti, poate o pierd pe a mea, dar cel mai mult imi este frica sa o pierd pe a ei. cine este ea? ea e un amestec de cer si pamant, un fel de orizont cu parfum de scortisoara si mar-verde. e la fel ca focul si apa batandu-se, ca cele doua emisfere ale creierului cand posesorul nu e constient care-i cea mai dominanta, asa ca se razboiesc ca sa afle singure. practic este coliziunea dintre arte si stiinte, caci stiinta e o arta, iar arta e o stiinta, cand cunosti miliardele si triliardele de emotii exprimate gentil, si stii cum poti sa incerci sa le lipesti pe o inima rupta, ca un plasture.

ea stie totul si nimic, si vrea sa se scoata din clepsidra spatiu-temporala. crede ca totul e posibil, dat fiind ca la nivel cuantic legile fizicii se rup si merg haotic. nu vreau sa o pierd. poate sa rănească, poate sa ma rupa-n doua, poate sa ma ignore. poate sa vrea sa ma lase sa ma sacrific pentru ea, si sa o ridic in slavi pe nemerit. insa merita in ochii mei sa fie tratata a zeita, divinitate fizic efemera cu suflet rece infinit, care poate sa vegheze asupra tuturor dar sa nu intervina niciodata, nici cand situatia e de viata si de moarte. imi este frica, da, si cumva stiu ca nu este bine ce fac, dar dedicandu-mi viata ei, o sa reusesc sa castig favoarea universului, cumva. poate o sa ajung in iad, in tortura eterna, iar dumnezeul o sa ma urasca pentru ca am crezut-o pe ea deasupra lui, insa cine zice ca ea nu e dumnezeu ca o singularitate rupta dintr-un atom de aur ce s-a format in centrul unei stele neutronice?

niciodata n-am putut zice ca...