E cu putinţă oare, să te afli în mijlocul unei puzderii de oameni şi gândul să îţi stea doar la un suflet anume? Picioarele li se mişcă frenetic, timpul trece mai repede şi apoi tot mai repede. Râsete se aud în fundal, însă niciunul nu este al lui. Oamenii îmi vorbesc şi le răspund absentă, fiindcă urechile îmi caută disperate glasul lui.
M-ai crede nebună, dacă ţi-aş spune că atingerea lui îmi e întipărită în piele pe vecie, că vocea lui îmi e cântec etern în gând, că o parte din sufletul meu e de fapt el, că mă simt nelalocul meu în lipsa lui?
M-am luptat toată viaţa să găsesc un loc pe care să îl numesc acasă. Am dat din mâini şi din coate ca să îmi fac loc, m-am târât în genunchi, însă niciunde nu îmi găseam locul. Când oamenii îmi spuneau că acasă nu e un loc, ci o persoană, nu îi credeam. Până să îl întâlnesc pe el... El care mi-a dat întreaga lume peste cap, dar în cel mai delicat şi frumos mod posibil.
Oare asta-i iubirea? Să ţi se taie respiraţia doar gândindu-te la el? Nu... e ceva mai presus de iubire. Dar cum numeşti acest sentiment? Cum să îi spun atunci când aș renunţa la tot ce am, ce sunt şi ce aş putea să fiu doar pentru ca el să le poată avea pe toate? Cum se numeşte când în sfârşit, pentru prima dată, mă simt acasă în strânsoarea puternică a două braţe? Cum îi spui când cea mai aprigă dorinţă a ta e să îi simţi mâna lui în a ta? Cum se numeşte, când din prima clipă ştii că ce simţiţi voi doi se simte o dată în o mie de vieţi?
