melcisor

îmi este dor de vechiul wattpad. 

misakixsaan

@ melcisor  chiar așa :(
Reply

vampskiz

@melcisor și mie, pustiu.. 
Reply

melcisor

o mie de ochișori pentru „Ce știe doar luna” și aproximativ 200 de steluțe
          vă mulțumesc, dragilor <3

m__erisa

@melcisor  felicitări! mă bucur mult pentru tineee ❤️
Reply

vampskiz

@melcisor le meriți, scumpo <3 
Reply

melcisor

cred că aveam șase ani. sau șapte, oare? oricum, eram destul de micuță. venisem la tine în cameră într-un suflet și observasem, cumva, instantaneu, ceva nou pe perna ta. era o broscuță de pluș. mare, atât de mare încât mi-era greu să o țin și colorată galben cu verde. și pufoasă. mai ales pufoasă. m-am dus cu ochii sclipind și am luat-o în brațele mele. moliciunea ei mă lăsase să-mi afund fața în ea și inima mai că îmi ieșea din piept. extazul îmi putea fi simțit de la străzi distanță și țin minte cum începusem să sar cu ea în brațele mele. nu știam dacă e a mea, dar speram să fie. iar când ochii tăi mi-au confirmat că e pentru mine, nu cred că am simțit fericire mai mare. uitasem de ce intrasem în cameră. nici nu mai știu dacă te-am luat în brațe atunci, drept mulțumire. tot ce țin minte este bucuria care mi-a îmbrățișat întreaga ființă. anii au trecut, în schimb, iar eu am crescut. broscuța acum nu mai mi se pare atât de mare. nici atât de pufoasă nu mai este din cauza anilor. și, totuși, de fiecare dată când o iau în brațe, acea fericire mă lovește iar și iar. la fel și amintirea ei. și mi se pare frumos cum oamenii trec, pleacă sau pur și simplu nu mai sunt, dar amintirea lor rămâne vie în orice ți-era drag odată. chiar și într-o broscuță de pluș verde cu galben. 
          _______________
           
          aveți grijă de voi! xx
          — denise

melcisor

@haesuiulia multumesc, iubita mea❤️
Reply

haesuiulia

@melcisor  ce text frumos iubito....
            emotionant
Reply

vampskiz

@melcisor și tu să ai grijă de tine <3
Reply

melcisor

Fusta, mai jos de genunchi, îi mangaia brutal picioarele în timp ce mergea. Pasul îi era apăsat. Corpul îi era îmbrăcat în haine negre. Iar capul, acoperit de o eșarfă, îi era plecat. Îi simțeai amărâciunea care-i strângea sufletul de la kilometri distanță și, totuși, n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că, de fapt, ea nu este bine. Chit că umerii îi erau căzuți, iar unghiile roase de la atât de mult stres și anxietate, ar fi fost în stare să te mintă cu dovezile în față că nu este ceea ce pare. Era dărâmată. Mâna în care ținea buchetul de flori colorate, așa cum îi plăcea atât de mult acelei persoane, îi tremura. Dăduse, în schimb, vina pe frig. În luna iulie. În plină zi. O minciună destul de plauzibilă, își spuse. Mereu considerase că vulnerabilitatea este pentru cei slabi, motiv pentru care își ascundea starea cu desăvârșire. Ceea ce nu știa, însă, era faptul că va învâța ce înseamnă, de fapt, să fii vulnerabil și cât de frumos este să te lași vulnerabil în fața persoanelor potrivite.  Încercase să facă abstracție de plânsetul din jurul ei, de tremurul vocilor care spuneau stins “Dumnezeu să o ierte!” și de pământul care parcă gemea sub pașii ei apăsați. Îi era greu. Nu putea percepe o lume în care soarele va lumina, dar acea persoana nu va mai fi în stare să-l vadă. Sau cum va avea prima ei reușită și nu va auzi “Felicitari, iubita mea!”. Și chiar primul eșec. Să poată plânge fără teamă, căci brațele acelei persoane îi va acoperi chipul, să nu poată observa nimeni cum plânge. Îi era greu să perceapă cerul plin de stele, știind că acum există o stea în plus. Toate acestea reprezentau un concept nou pentru ea. Unul pe care, sinceră să fie, nu era dornică să-l înceapă. Dar nu avea de ales. Și nu i-a mai rămas decât să încerce. Căci i s-a spus că timpul vindecă. Dar n-a pregătit-o nimeni pentru ceea ce înseamnă cu adevărat să te vindeci. 
           ____________
          
          pentru că mi-era dor să scriu texte și a ieșit asta. sper să vă placă <3
          
          — denise

melcisor

— despre îngerașul meu; [partea a ii-a]
          
          mi-e atât de frică de lumea în care m-ai lăsat, mami. mi-e frică că o să-ți uit glasul și nu o să mai știu drumul spre casă. mi-e frică că o să-ți uit ochii și amintirea-ți va deveni atât de încețoșată, încât nu o să te mai recunosc nici în poze. mi-e frică de tot. de atingerea-ți care ușor îmi devine străină, de vorbele-ți care știau să mă aline și au dispărut, de inima-ți care batea în pieptul meu și s-a oprit. mi-e frică, mami. cum mă descurc acum fără tine? ce fac mai departe? pe cine sun când mi-e dor de vocea ta? la cine strig după ajutor când dorul de tine mă seacă? ce fac cu mine acum? cum voi face față? mă simt atât de rătăcită… busola mea s-a stricat, iar tu nu mai ești aici să mă ghidezi. cum o să fac totul de capul meu, fără să fii în spatele meu să mă sprijini? nu știu cum o să mă descurc fără tine, mami, și nici nu vreau să o fac. de ce m-ai forțat să o fac? de ce nu m-ai așteptat să spun când sunt gata să pleci? de ce? sper, totuși, că plecarea ta a meritat. sper că nu te mai doare, mami. sper că, în sfârșit, te poți bucura de frumusețea raiului, fiindcă la mine durerea abia a început… și nu m-ai învățat cum să-i fac față. dar promit că o să învăț să mă descurc fără tine, deși nu vreau. îmi lipsești…

melcisor

@vampskiz multumesc, iubita mea! ❤️
Reply

vampskiz

@melcisor dacii aveau un obicei; când oamenii se nășteau plângeau, fiindcă viața pe pământ pe lângă clipele infinite înseamnă și greutate, durere și chin, dar și râdeau când mureau cineva, fiindcă se presupune că viața de apoi i-ar fi adus tihnă, liniște și pace. când ți-e dor de ea, gândește-te la lucrurile ce o definesc pe ea, o vei simți peste tot, fiindcă TU ești o parte din EA. ești foarte puternică, nu se compară cu acele cuvinte ale mamei, dar trebuie să simți asta. <3
Reply

melcisor

melcisor

@rmnasya oricand ❤️
Reply

m__erisa

@melcisor aww, mulțumesc pentru susținere, sweety ♥
Reply

melcisor

@rmnasya oh, draga mea! tu poti orice, nu ti lasa gandurile negative sa te opreasca. curaj ❤️
Reply