Calypso - Fântâna nemuririi

Capitolul 2 - El Nino, numărul 9

~~~ Rose ~~~

~* The Pearls, Port Royal*~

   — Următorul! strigă Bonny nervoasă. Nu sunteţi buni de nimic, murmură ea printre dinţi mai apoi. Sunteţi jalnici! Jalnici! Ați auzit? JAL-NICI!

   Dacă admiram ceva cu adevărat pe lumea asta, acel lucru era răbdarea pe care o avea Bonny. Avea nervii de fier, deoarece eu, după ce am văzut doi-trei mateloţi eram mai mult decât nervoasă. Simțeam că-mi explodează capul, iar corpul meu cerea cu disperare câteva momente de liniște. Nu aveam să o scoatem prea curând la capăt, asta era sigur.
   Nici măcar unul nu mi se părea potrivit. Pentru mine părea o luptă ce nu avea sfârşit, iar dacă exista un final... ei bine, nu aveam cum să înving. Eram presate de timp, dar ceva îmi spunea că acolo Sus cineva râdea de toate eforturile pe care le făceam. Ce puteam spune? Divinitatea chiar avea simțul umorului foarte bine dezvoltat.
   Mateloţii, care mai de care mai curajoşi şi mai diferiţi treceau unul câte unul prin privirile agere ale mele şi ale lui Bonny. Aveam nevoie de marinari noi care să nu mă lase la primul val şi care ştiau în ce urmau să se aventureze. Însă pe măsură ce-i studiam pe fiecare în parte, îmi dădeam seama că niciunul nu era pregătit pentru ceea ce pregăteam eu: o aventură de amploare pe ape agitate.

   — Dacă vom continua aşa... nu vom rezolva mare lucru, am spus ridicându-mi uşor pălăria.

   — Doar ai puţină răbdare, este devreme, nu sunt toţi aici, a încercat Bonny să mă liniştească, deşi chiar ea avea o reţinere în legătură cu acest aspect.

   — Bonny...

    Aceasta ridică mâna, făcându-mă să tac. Încerca să găsească soluții și eu o perturbam. Mi-am ținut gura pentru câteva momente și mi-am coborât privirea. Mâinile le aveam coborâte sub masă, însă încheieturile îmi erau albite de cât de tare îmi strângeam pumnii.

   — Încearcă să te relaxezi puțin, spuse într-un final Bonny. Dă-mi ceva timp și mă ocup de problema asta, promit.

   Am oftat zgomotos și am început să mă legăn cu scaunul. Privesc mâna de oameni ce tot încercau să mă impresioneze și realizez cât de absurdă este situația. Nimic nu mă mai poate impresiona, le văzusem pe toate în cei câțiva ani ai mei. Chiar pe toate. Nimic nu mă mai putea înspăimânta, şi ştiam clar când cineva este gata de o aventură ca asta. Marea este un loc al înșelăciunilor, un loc în care te puteai pierde și regăsii, un loc în care poți cădea tentației viciilor. Nu este deloc uşor să navighezi, mai ales la bordul lui Calypso, cu un căpitan atât de morocănos ca mine și un secund atât de aprig și atent ca Bonny.
   M-am încordat uşor când am simţit prezenţa cuiva în spatele meu, dar am expirat uşurată când aroma vinului fiert cu scorţişoară și mere mi-a invadat nările.

   — Încă nu ai format echipajul, căpitan Rose? Eşti greu de mulţumit, a spus Mikel, proprietarul cârciumei, în timp ce aşeza pe masă trei căni cu vin fiert.

   Mikel era mai mult decât proprietarul cârciumei în care obişnuiam să-mi pierd nopţile. Nu era un foarte bun prieten, era parte din familia pe care o tot căutam cu disperare de ceva timp. Navigase foarte mult cu tata şi obişnuia să-mi aducă mereu câte ceva din călătorii. Pe biroul din cabina căpitanului trona un vas de mărime medie în care aveam un coral portocaliu și unul lila, pe care tot el mi-i adusese. Nu a mai continuat să navigheze după dispariţia tatei, dar a rămas un foarte bun şi de încredere membru de familie. Degeaba încercasem să-l conving, refuzul lui era categoric.
   Din instinct am dus mâna la gât, căutând cu disperare acea scoică albastră pe care mi-a adus-o din prima sa călătorie și am început să o răsucesc printre degete pentru a găsi puțină liniște. Era un obicei pe care-l aveam din copilărie și care mă liniștea foarte rapid. Depășisem foarte multe situații dificile doar pentru că mă oprisem câteva secunde și mă jucasem cum micuția scoică de la gât.
   L-am privit mai apoi atent, gândindu-mă la tot ceea ce a zis. Avea dreptate.