Când soarele nu răsare

Prolog

     Stăteam în pragul ușii, cu adidașii într-o mână, înlemnită. Priveam adânc cioburile de pe gresie, pătate de sânge. În balamale era agățat acum doar lemnul, în timp ce sticla lenevea pe jos. Urmele roșii mi-ar fi putut spune ce s-a întâmplat, dar mintea mea încerca să se gândească la un mic incident, ca să mascheze oroarea și teama din memoria mea. Eram familiarizată cu astfel de evenimente, însă norocul a făcut ca pe acesta să-l omit.
     Dar frica și panica m-au năvălit rapid, în momentul în care tata a ieșit din baie, cu mâna bandajată, împleticindu-se până la cameră. Picioarele au început să-mi tremure când privirea lui plină de dispreț m-a lovit, iar respirația mi s-a oprit.
      Mama a trecut pe lângă mine, ținând în mână un prosop și năpustindu-se asupra lui, parcă dorindu-și să-l distrugă. Lovitura ei în mâna lui a fost rapidă și precisă, iar strigătul lui de ură și ridicarea mâinii m-au trezit la realitate. Am mers cu spatele până în dreptul ușii, apoi am fugit în grădină, acolo unde mă aștepta Nobi. O lacrimă mi-a curs pe obraz, urmată de alta și alta... aveam doar 9 ani.