Când soarele nu răsare

Capitolul 1

— Sendvișul ăsta este chiar bun. Doamnele de la cantină ne-au facut o surpriză plăcută azi.
— Nu te obișnui cu ideea asta, Noor. Probabil a fost o greșeală, spuse Barbara în timp ce își ștergea picătura de suc de pe barbă.
Era o persoană foarte realistă, o combinație între pesimism și optimism. Uneori rea, alteori deosebit de bună, care atunci când se enerva, dobora tot în calea ei. Era o prietenă excelentă.
— Ai terminat proiectul la istorie? am continuat eu discuția, lăsându-mi gândurile de o parte.
— Nu chiar, trebuie să merg la bibliotecă pentru câteva informații în plus. Vrei să vii?
Își scoase telefonul din geantă și se holba în cameră, încercând să-și retușeze rimelul strident.
— Aș vrea să merg astăzi la Ken, nu l-am mai vizitat de ceva vreme...
— Ok, Noor, tu pierzi.
Mi-am dat ochii peste cap și mi-am luat ghiozdanul. Am pupat-o scurt pe obraz și am pornit către sala de curs. Mai aveam de suportat încă o oră și scăpam de ziua asta atât de plictisitoare și de obositoare. Voiam doar să trec puțin pe la Ken, să-l salut, apoi să merg acasă și să dorm. A devenit deja o monotonie.
Clasa era plină ochi cu studenți dornici să-și umple memoria cu lucruri nefolositoare. Am găsit un loc în primul rând și m-am așezat. Studenții au început să se agite când în sală a intrat Liza, o fată cu o reputație uriașă, renumită pentru felul ei de a "comunica" cu băieții. Toți au început să fluiere și să îi facă avansuri, iar din spatele meu s-a auzit un "La mine acasă diseară?" care m-a făcut să-mi înghit voma. Tot circul a încetat când profesorul a aparut și liniștea s-a instalat în încăpere.
— Ok, clasă, astăzi vorbim despre Războiul Civil American. Știe cineva când a avut loc acest eveniment?
— Nu de asta ne suntem aici..? Ca să aflăm..? zise Ray, nonșalant, cu scopul de a atrage atenția asupra lui.
— Nu ăsta este raspunsul pe care îl așteptam, dar mulțumesc , Ray. Apreciez că totuși ești atent.
Uneori mă amuză replicile de genul ale studenților, alteori mă simt prost pentru profesorii care vin și încearcă să-și facă meseria. Acum nu mă simt în niciun fel, tot ce vreau este să eliberez locul ăsta mai repede și să iau aer .
— Oricând, continuă Ray și se face mai comod în locul lui.

În cele din urmă am terminat cursul și am plecat, trecând pe lângă un grup de studenți care m-au invitat la o petrecere vineri seara. Am refuzat politicos și mi-am continuam drumul până la magazinul de după colț, unde mi-am comandat o cafea. Era o zi însorită, iar soarele bătea puternic, făcându-mă să regret că astăzi purtam un pulover.
Îl vizitam pe Ken destul de des, dar în ultima perioadă temele și proiectele m-au ținut în casă, așa că timpul meu liber a lăsat de dorit. Mi-am scos telefonul : era 14:30, ceea ce însemna că mai aveam timp să vorbesc cu unchiul meu.
L-am întâlnit ca de obicei, stând rezemat de masa cu pahare și farfurii.
— Măi să fie, a trecut o căruță de timp! spune și vine spre mine, luându-mă într-o îmbrățișare puternică.
— Haide, unchiule, nu ma face să mă simt prost, am râs și l-am strâns și mai tare.
— Niciodată! Cum îți merge? se așeză înapoi la locul lui, făcându-mi semn să iau loc pe scaunul mare din fața barului.
— Nimic nou.. nu mă simt prea bine.
Unul dintre motivele pentru care veneam aici era acesta: întrebările lui grijulii despre cum îmi merge, cum mă simt. Îl iubeam pentru că avea grijă de mine, pentru că lui îi păsa de fericirea mea, de momentele în care nu eram eu.
— L-ai mai văzut? îmi puse un shot pe masă.
— Jack? am întrebat, mirosind băutura.
— Nu ocoli întrebarea, însistă el, știind că deși este un subiect care mă doboară, mă face să mă simt mai bine.
— Nu... am evitat să-l mai văd. Am auzit că este plecat pentru o perioadă din oraș.
— Ciudat, ieri a trecut pe aici și am stat puțin de vorbă. Era fericit, dar știu că doar voia să pară așa.
— Nimic nou sub soare, Ken. Nu vreau să-l mai văd o perioadă. Simt că îmi face rău.
Am dat shot-ul peste cap și am pus paharul pe masă, făcându-i semn să mai toarne unul. De fiecare dată când auzeam de el, tot trecutul meu mă năvălea și mă dobora. Devenise un om atât de toxic pentru mine, încât numai numele lui mă făcea să tremur și să plâng.
— Dă-i timp, Noor. Și tu ai nevoie de timp. Ai încredere.
Am clătinat din cap și am dat al doilea shoot peste cap, privind cafeaua de care nici nu mă atinsesem.
— Vii diseară la noi? l-am întrebat în timp ce discuta cu un client.
— O să încerc să ajung, puștoaico, dar nu promit. Ce avem la cină?
— Probabil pui, am zis cotrobăind prin ghiozdan. Pot să o rog pe mama să facă altceva, daca dorești.
— Nu te deranja, Noor. O să fac tot posibilul să vin. Am niște facturi pe care trebuie să le fac, dar cred ca mai pot aștepta, spuse zâmbind.
— Așa te vreau.
După câteva replici despre ce mai fac ai mei și cum se recuperează mama după operație, am plecat spre casă. Pe drum m-am oprit să iau câteva lucruri pentru cină și în câteva minute am ajuns acasă.
Tata m-a ajutat să car punghile până în bucătărie, acolo unde Nobi m-a întâmpinat cu bucurie, ca de fiecare dată. Am fugit în camera mea și am aruncat puloverul de pe mine, îmbrăcându-mă într-o pereche de pantaloni scurți si un tricou pe care îl aveam de la fostul meu iubit. Am insistat să nu-l mai port, dar mama continuă să mi-l pună printre haine, așa că m-am dat batuta.
Iubeam să-i îmbrac hainele, dar ceea ce era între noi acum mă făcea să vreau să le smulg de pe mine și să le dau foc... trezise în mine tot ce era mai rău la ultima noastră ceartă și nu-mi doream să-l mai văd sau să mai vorbesc cu el. Îl blocasem peste tot – o prostie, știu – dar se pare că așa merg lucrurile în acest secol. Voiam să se termine totul, dar nu voiam să-l pierd. Nu voiam să se arunce în brațele alteia, voiam să rămână cu mine și să-l fac fericit. Doar ca Marco nu voia să facă aceleași lucruri pentru mine.