Kazahana

DUPĂ ȘASE SĂPTĂMÂNI: Povestea unui uriaș

Amu cică era odată, pe vremea când uriașii încă călcau pe același pământ cu noi ,oamenii, între munții de la capătul lumii, ascunși de privirea curioasă, o familie de uriași ce avea un fiu.

Uriașul mic, din fire curios, avea obiceiul de a cutreiera lumea de afara. Astfel, într-o zi acesta se întoarce acasă extrem de agitat, cu o sclipire de încântare în ochi. Se duce grăbit spre mama lui și îi întinde pumnii pe care îi avea închiși:

-Mamă, mamă! Uite ce jucării am găsit afară! zice cel mic cu un glas inocent.

-Vai, Celso... Acelea nu sunt jucării! Sunt oameni, ai mare grijă cu ei. Sunt extrem de fragili. N-am vrea să pățească ceva.

Confuz, copilul, se uită mai atent la cele 6 creaturi mărunte. Cum puteau să fie în viață? Așa de mici, insignifiante comparativ cu el și cu ai săi. Oare înțelegeau măcar unde se aflau? Ce rost aveau ele și cum de puteau exista în aceiași lume...

- Celso, cu grijă! repetă mama pe un ton serios și îi oprește pumnul înainte să se strângă prea tare și să strivească oamenii. Copilul tresare, parcă trezit dintr-un vis.

-Dar ce...ce sunt oamenii?

-Sunt cei care vor fi pe pământ când noi vom fi plecat de mult. Până atunci trebuie să avem grija de ei și să îi îndrumam. Cam cum fac eu cu tine. Am putea spune că le suntem un fel de bone până vor fi destul de maturi să meargă singuri, râse Ilse.

-Când nu vom mai fi...repetă Celso după Ilse. Așa ceva e imposibil. Nu e drept! Nu se poate că noi să dispărem iar ei să ne ia locul!!!

Ilse îl strânge de mână mai puternic, până ce copilul geme de durere. Îi ia oamenii din mana ca apoi să-l elibereze din strânsoarea ei. Îndreptându-se spre ieșire se întoarce spre el și îi rostește pe un tot cât se poate de serios:

-Cândva vei înțelege.

Timpu trecu iar Celso crescu cu aceasta intrebare intiparita in suflet pana ce nedumerirea lui se transformase usor in furie, iar furia in ura pentru oameni. Se simtea tradat. Ii era frica de necunoscut, de ce ii rezerva viitorul intr-o lume ce nu i-a fost promisa lui, ci unor creaturi ale caror existenta era insasi un miracol ce nu ar fi trebuit sa se intample niciodata.

Macinat de propria sa furie asupra lumii in care traia, intr-o zi, Celso nu mai rezista si iese in lumea lor, lumea oamenilor. La iesirea sa cerul se despica intr-o furtuna de proportii iar pamantul vibreaza la fiecare zvacnet al sau. Cu miscari grele dar sigure, fara sa isi faca griji de existenta sa, vazduhul, Simte cum norii ii acopera fata intr-un dans catifelat si cum curentii ii mangaie conturul. Vuietul pamantului ii acompaniaza marsul spre libertate, intr-o directie oarba, nepasatoare, plina de morti si de suferinte pe care acesta nici nu le observa cand le lasa in urma pana cand zgomotul infernal lasat de marsul sau distrugator este acoperit de un strigat plin de dezamagire care rupe la randul sau marea in trei:

-Celso! striga Ilse. Ori ai inebunit, baiete?

-De ce as fi inebunit? Doar ma bucur de priveliste si de aerul rece.

-Inca nu ai inteles nimic, plod urias...

-Ce era de inteles in traiul nostru sufocant?

-Ce e de inteles prin ceea ce faci tu acum? Prin suferinta si dezastrul pe care il aduci. Priveste atent si simte-le durerea, Celso!

-Ce durere, ce suferinta, zice Celso in timp ce loveste cu piciorul si spulbera un munte. E prima data cand ma simt liber. E tot ce mi-am dorit, tot ce am visat vreodata.

Resturile muntelui lovit se izbesc intr-o mare de foc si praf ce inghite spatiul dintre cei doi uriasi. Parca amuzat de aceasta imagine Celso repeta lovitura, de data asta si mai puternica, cutremurand si parca despicand lumea de prin doua.