Kazahana

Zece minute de veșnicie

  ...un sentiment de pace si liniște mă cuprinde. O lumină puternică, albă mă înconjoară parcă ghidându-mă într-o anumită directive, iar...

— Trezește-te!

     O migrenă îngrozitoare mă izbește și sar ca ars din pat simțindu-mă ca scos dintr-un curent puternic. Îmi vine greu să respire și mă sprijin de noptiera de lângă mine. Lemnul tare îmi provoacă mici semene roșii pe mana încordată, semne care îmi mai iau puțin atenția de la senzația zguduitoare. Mă împleticesc spre telefonul de pe ea și îl deschid. Lumina lui îmi arde ochii în bezna camerei și scap un icnet încet. Ora 06:00. Mai am jumătate de ora până să-mi sune alarma, până ca ziua să înceapă. Frigul iernii ia repede locul durerii în timp ce migrena începea să mă lase. Aud un zgomot scurt la stânga mea și părăsesc cu grija camera, să nu fac prea mult zgomot.

     — Bine Carl. Acu tot ai o dimineața mai lunga, îmi spun în barba. Ce pot să fac?

     Deschid frigiderul și apuc două ouă. Încălzesc tigaia. Ulei...unde naibii era. Câteodată cred că stă într-un colt și râde de mine când mă vede cum mă învârt p-aici ca un prost în timp ce îl caut de fiecare dată.

     — Te-ai trezit devreme azi, e totul bine?

     Tresar puternic la întrebarea neașteptată, iar mana îmi aluneca de pe mânerul nituit. Fără să gândesc prind tigaia și...

     — FIERBINTETETE!! Bravo, bună IDEE! îmi spun în timp ce sunetul impactului cu gresia umple spațiul dintre noi.

     Ridic privirea de jos, spre holul slab luminat. O coamă ciufulită, roșcată și niște ochi mirați, strălucitori, mă priveau cu îngrijorare.

     — Da, doar gimnastica de dimineața. Scuze Aim, n-am vrut să te trezesc.

    — Și? Avem omleta dimineața asta? mă întreabă cu surâs de abia stăpânit.

     — Ăsta era și planul, spun în timp ce îmi duc mâna arsă la spate.

     O văd pe Aim cum zâmbește discret și părăsește tocul ușii venind spre mine, aruncându-și brațele în jurul meu. Mă sărută scurt și face un pas în spate privindu-mă drept în ochi:

     — Lasă, luam noi ceva în drum spre cursuri. Cafeaua totuși ar fi bine să nu fie și ea pe jos când mă întorc, îmi spune veselă, iar cu o mișcare de rapida părăsește camera.

     Încep să strâng dezastrul lăsat în bucătărie. Apa de la dus începe să se audă și îmi amintește că ar trebui să mă pregătesc pentru ziua asta.

     — După cursuri luam bagajele și plecam imediat, bine?

     — Sigur Carl, ne vedem mai târziu. Încep mai târziu, deci vad ce mai pot face încă o ora.

     Mă întorc și deschid ușa în timp ce îmi pun căștile. Deschid unul dintre playlist-uri iar House of Memories îmi răsună în urechi. Cobor scările, iar vântul rece deja începe să-mi înțepe pielea de pe față amintindu-mi de nerăbdarea mea pentru venirea primăverii. Imaginea dimineții a unui oraș adormit e liniștitoare, plăcuta într-un fel, dar în același timp puțin stranie.

— Trezește-te!

     Migrena revine și de data aceasta totul se întunecă pentru o secunda. Simt cum mă împleticesc, iar secunda următoare simt cimentul rece pe obraz împreună cu zvâcnetul repetitiv din capul meu. Încerc să mă ridic, dar fără efect. Liniștea gândurilor mele este înlocuită treptat de aceiași exclamație: