Protectorii Originii Verzi

Capitolul 27. Dincolo de lumea văzută de noi

Capitolul 27. Dincolo de lumea văzută de noi

PARTEA I

      Fulgul mărunt de nea se topi instant la contactul cu pielea caldă. Un strop de răceală a făcut ca pleoapa tremurândă să se ridice încet. Privirea înceţoşată arăta cerul înt-un mod ciudat, o întindere cenuşie încadrată de câteva forme lungi şi şerpuite. Selene se ridică în şezut cu o mână palpându-şi fruntea prăfuită. Trase cu putere aer în piept, simţind imediat cum o tuse seacă îi părăseşte plămânii. În comparaţie cu aerul umed şi închis din subsolurile Pământului, aici o simplă tragere de aer în piept aproape că îţi tăia respiraţia. Frigul, vântul şi mireasma proaspătă erau o combinaţie puternică care îţi curăţa dur căile respiratorii. Un scrâşnet asemănător unei crengi uscate zdrobite sub greutatea unui pas o făcu pe Selene să-şi întoarcă corpul în direcţia zgomotului. Nu zări nimic neobişnuit, doar o pasăre de noapte balansându-se pe o ramură cu scoarţa mult prea crăpată. Ochii miraţi cercetau pădurea deasă, lipsită de coroanele voluminoase ale arborilor care înfrumuseţau dumbravele. Locul în care se trezise era plin de copaci cu trunchiuri groase, caracteristică ce le dădea de gol vârsta înaintată. Ramurile crescură una peste cealaltă, o legătură între toţi arborii realizată în timp. Cerul a început să plângă cu lacrimi îngheţate, cenuşiul norilor se intensifică din cauza zăpezii ce-i încărca, gata să vină pe pământ. Tot mai mulţi fulgi de zăpadă atingeau solul, se împreunau de-a lungul crengilor formând peteci imaculaţi.

     Selene depuse puţin efort pentru a se ridica, nu doar corpul său obosit o trăgea înapoi, rucsacul plin cu mâncare şi haine era o povară în plus. Încercă să-şi aranjeze părul tuns în grabă, terminat cu şuviţe inegale ce nu-şi găseau locul. Un gând înfricoşător o făcu să arunce priviri disperate în jur.

-          Prieteni, sunteţi...?

-          Suntem aici, vocea caldă a copilei veni din spatele unui arbore. Doar că habar nu am în ce loc am ajuns. Ochii mari a lui Ebbie cercetau împrejurimile.

      Nu dură mult şi ceilalţi apărură lăsând urme uşoare deasupra stratului subţirel de zăpadă ce tocmai se depuse. Harta magică absorbea fulgii de nea ajunşi pe hârtia dură. Era inspectată din nou de privirea Christinei, ce căuta vitalele informaţii fără de care ea şi echipa nu s-ar descurca. Analiză atentă scrierile, simbolurile, dorind să ştie încotro ar putea merge. Deja obişnuită cu pergamentul încurcat, nu-i luă foarte mult timp să-şi dea seama ce avea de făcut în continuare.

-          Am găsit drumul, mai aruncă o privire fugitivă hărţii, vom porni în direcţia aceea, îndreptă arătătorul către o cărare acoperită cu mult alb, care-şi avea calea printre o grupare de arbori.

-          Nu e periculos, aproape că se întunecă? Eric încerca în zadar să îşi frecţioneze mâinile, frigul împiedicând căldura dată de circulaţia intensă a sângelui să îi menţină pielea călduţă prea mult timp.

-          Preferi să rămânem aici? Îl privi curioasă. Ştii că în pădure noaptea se întâmplă lucruri ciudate?

-          B...bine atunci! Băiatul porni la pas grăbit. Nu vreau încă o ciudăţenie pe ziua de azi, mi-a ajuns.

-          Ce mai aşteptăm? Să-l urmăm. Christina zâmbi satisfăcută, băieţandrul fricos era atât de uşor de convins.

      Cu toţii o luară din loc uitându-se la pădurea stranie ce-i înconjura, a cărei umbre se accentuau odată cu lăsarea nopţii. Fulgi mari, pufoşi de zăpadă pluteau în aerul rece.

-          Încotro mergem? Merse mai repede până ajunse în dreptul profesoarei. Nu ar trebui să găsim un loc unde să poposim peste noapte? Sunt obosită.

      Selene simţea că picioarele îi sunt grele, că tălpile o ardeau şi că avea neaparat nevoie de o pauză. Îi lipsea somnul liniştit ce o acapara imediat ce se ascundea în lenjeria sa parfumată, în pernele comode. Dar asta nu avea cum să se întâmple în momentul de faţă, în pădurea îmbătrânită, pierdută. Acum s-ar fi mulţumit cu un somn în sacul de dormit, cu o noapte de odihnă bine meritată într-un loc ferit.

-          Uite drăguţo, Christina îşi vârâ mâna în buzunar şi deschise harta în faţa Selenei. Observi imaginea aceea? Punctă pe hârtie un desen minuscul.

      Bruneta îl privi atentă.

-          Seamană cu un castel!

-          Castel?!? Angel alergă să se convingă, agăţându-se de braţul Selenei odată ce o ajunse.

-          Dacă ne grăbim vom ajunge înainte de lăsarea nopţii. Împătură la loc harta, o puse în buzunar şi verifică să-i fie închis, asigurându-se că nu-i va cădea.

      Un vârtej de aer împrăştie zăpada fină în toate direcţile. Eric înghiţi în sec străduindu-se să-şi alunge câteva gânduri înfricoşătoare ce începură să-i bombardeze mintea. Se speria foarte uşor, de vină fiind acum peisajul monoton îmbrăcat în alb. Vântul şuiera, crengile copacilor trosneau neîncetat din pricina aerului care le făcea să se clatine. Stratul de zăpadă ce acoperea solul adormit, creştea centimetru cu centimetru. Să-ţi croieşti o cărare prin neaua pufoasă era obositor pentru nişte picioare ostenite. Arborii păreau că se înmulţesc, ceea ce îţi lăsa impresia că te îndrepţi către o fundătură, un drum blocat de trunchiuri voluminoase invadate de un număr mare de scorburi. Cu multă voinţă şi puţin curaj, copiii conduşi de profesori se strecurară printre siluetele din lemn, alungară cu vârful bocancilor zăpada ce le stătea în cale, ajungând cumva într-un loc unde copacii erau răriţi considerabil. Un moment încetară să mai respire sau să vorbească. Dealurile ascunse ce li se întindeau la picioare susţineau o construcţie măreaţă, înghiţită pe jumătate de specii necunoscute de plante căţărătoare. Era aproape sigur că o astfel de fortăreaţă nu avea cum să existe în lumea noastră. La baza ei se observau bucăţi de pământ ocupate de apă, bălţi de unde se ridicau văluri de ceaţă ce înconjurau ascendent cele mai înalte turnuri.

-          A...acolo vreţi dumneavoastră să ne petrecem noaptea? Începu să tremure, simţind brusc frigul insuportabil, amplificat din cauza fricii. Prefer să dorm printre cucuvele şi zăpadă decât să mă trezesc înhăţat de cine ştie ce creatură din locul acela. Întoarse spatele noii privelişti.

-          Nu spune tâmpenii, Eric. Profesoara privea cu interes clădirea uriaşă. Nu o să păţeşti absolut nimic, vom fi feriţi de viscol în interior.

-          Viscolul nu înseamnă nimic, în schimb acolo poate exista orice, protestă.

-          Păi şi nu tocmai asta e interesant? Fantome, goblini, vârcolaci, ca şi în jocurile tale!

-          Asta se numeşte realitate! Se enervă rapid la ideea lui Ebbie. Acolo aveam buff-uri şi poţiuni de viaţă, aici am doar un rucsac plin de haine şi mâncare, plus două picioare extenuate. Clătină capul, nefiind de acord. O astfel de comparaţie este absurdă!

-          Nu mai spune? Fata îl privi ironic. Ai cam uitat de simbolul din palmă şi de minunăţia ce o poţi chema la viaţă, puse accent pe ultimele cuvinte, devenind visătoare.

-          Daca nu îţi aminteşti, eu nici nu am încercat asta şi dacă am o memorie bună, nici tu nu ai făcut-o încă. Replică nesigur, simţind cum frica i se intensifică.

-          Dar vom reuşi, se apropie veselă prinzând mâinile reci ale băiatului între ale sale. Îţi promit.

      Eric roşi până în vârful urechilor, fiind aproape să-şi piardă ochelarii de pe nas. Ceva se trezi în mijlocul temerii ce-i acapara inima. Un firicel de curaj transmis de către copila încrezătoare, veselă, sigură pe sine şi pe darul ce i-a fost dat. Inspiră adânc, cu privirea aţintită din nou pe castelul care se zărea în depărtare. Ştia că trebuie să aibă încredere în prietenii lui şi atâta timp cât nu era singur, orice obstacol ori monstruozitate ce i-ar fi putut aştepta înăuntru, va părea mult mai uşor de învins.