kebab de lexeme

supă alfabet

în supa alfabet se-nșiră litere grămadă
și se ridică jos, plutesc pe aerul din cadă;
când noaptea este zi și ziua este noapte
'cea supă mă-nconjoară cu mii și mii de șoapte.

mă-nchin eu de trei ori și ofer slavă papei,
căci supa-i o odraslă a focului ș-a apei.
și supa e fierbinte și nu se mai răcește
și printre „au" și „uf"-uri, cuvinte îmi șoptește.

și ce-mi șoptește supa e ceva de nedescris
dar simt c-ar fi mai bine să mă-nec în abis...
supa e eternă, iar alfabetul nu-i
dar literele sale șoptesc cu amărui.

vocalele-mi îngână un sunet de-amăgire,
un sunet și-o povară purtată în neștire
căci ele-mi reprezintă tot haosul intern;
doar zero sau o sută, un absolut infern.

a

am experimentat recent niște gânduri complicate, niște gânduri deloc organizate, sunt pur și simplu înșirate, 'ndurerate și pătate. mi-am privit în suflet ca într-o oglindă și-n fața mea adevărul a-nceput să se întindă, că-n viața mea sunt totul sau nimic; înfricoșat, extaziată, ori agravat, îngândurată, toate se-adună deodată.

și poate nu sună prea rău, dar treptat-treptat tot răul s-a arătat în sinele său, căci fericirea mea este condițională, deși aș da multe să fie mai banală. căci fericirea mea prezintă asteriscuri ce-s în afara supei, asteriscuri ce-mi provoacă riscuri agravante și șocante, căci fericirea mea stă atârnată de toanele-unei poante.

e

ermetic simt că este sufletul meu închis uneori, că oricât aș încerca nu pot să storc apa din nori, sau lacrimile ca să-mi curgă pe obrajii-ncinși, înfierbântați de durere ca niște tăciuni nestinși. de-aș putea exterioriza emoțiile din adâncul meu, m-aș putea transforma într-un tezeu sau vreun perseu dar adevărul dureros din prezent rămâne al meu.

trecut-am în ultima perioadă prin supa vieții, de la răsăritul serii până la apusul dimineții, și-am căutat răspunsuri prin toată cutia cu ingrediente, dar n-am găsit decât anosturi permanente. și continui să mă întreb în sine cum se poate să progresez spre bine, dar tot ce văd cu ochii mei nedormiți este un viscol de care toți ar trebui să stăm feriți.

i

intrigantă-i lumea, nu vi se pare? mă trezesc încinsă, cu febra în spinare, și mă gândesc la tot. și mă gândesc că nu mai pot, ca oamenii să-i înțeleg cum pot alege, ca legăturile lor strânse să le dezlege. și le dezleagă fără rost, și știu că viitorul n-o să mai fie ce-a mai fost, dar nu pot evita că totul va fi cu-adevărat anost. sunt prost. sau poate nu-s, dar fericirea departe mi s-a dus.

și febra se întoarce mai iute ca-nainte, și mă sărută acru ca floarea pe morminte, și mă întreb în sinea mea de adevărul minte. și sper de aici-nainte ca totul să nu mai fie atât de fierbinte și să mă pot împăca cu a mea minte. iar lumea dimprejur să nu mai spună vorbe goale, să nu despartă drumurile mele de-ale sale.

o

ostile-s gândurile mele lăuntrice de zi cu zi, și mă întreb eu cum ar fi de n-ar mai fi. și mă întreb cum m-aș simți de într-o zi să le înving aș izbuti. căci am obosit să port războaie-n sufletul din mine, și-am obosit să realizez că nu tot răul e-nspre bine, și să mă-ntreb ce parte-a sufletului chiar îmi aparține.

ca-n vârful unui munte stau, amestec supa, și mă gândesc cum ar fi pe nori să plutesc cu șalupa. mă-nchin la stele, mă uit la mâinile pătate violet de lacrimile mele și mă întreb ce s-a-ntâmplat, ce am ajuns, și ce va fi, și nu primesc niciun răspuns. mă-ntorc cu supa pe podea și privesc pământul, și vreau să fiu singur cu supa mea.

u

un gând mă-nmărmurește cu zilele în șir, și-același gând mă face încet să mă deșir. oglinda-mi spune aspru că ochii-mi sunt pe moarte, că părul i-un dezastru, că buzele-s deșarte, că-n lumea asta acră eu doar persist degeaba și-a mea voință pură nu va învinge graba cu care lumea-n jur decide cine sunt; eu la a lor cruzime nu pot să mă încrunt.

dar lumea e amară și supa este bună; cu lumea tot mă cert din soare-n semilună, căci nu îmi înțelege trăirile interne și cum un vis de bine încerc eu spre a-mi cerne. și visurile-n supă s-amestecă-mpreună, devin un soi de spumă de dulce mătrăgună, și-mi curg pe gât urât, ca niște spini și mărăcini și m-au umplut; dar supa nu mai știu dacă cu totul a-ncăput.

—Violet,
22 feb 2022