Riviera

17

Dimineaţa următoarei zile, Sâmbătă, mă prinde în hotel, căutând joburi pe net. Nu am o idee exactă ce post aş dori. O să mă mulţumesc momentan cu orice.
Băiatul de la recepție, un alt tip cu care m-am împrietenit, mă anunţă că sunt căutată de un domn ce mă aşteaptă la restaurant. Nu tu nume sau scop. Destul de ciudat.
Cum sunt excesiv de curioasă, îmbrac repede o rochie din bumbac lejeră, cu imprimeu floral şi-mi prind părul într-o coadă de cal, apoi cobor. Îi mulţumesc puştiului pentru telefon înainte să merg la restaurant.
Barmanul, un alt nou prieten, îmi indică o masă ceva mai retrasă. Îi fac cu ochiul în semn de mulţumire.
E domnul Patriciu. Cum de ştie unde sunt cazată? O, dar stai! Sunt cel puţin două persoane care m-ar putea da de gol: Riviera şi Lorin.
Îl salut şi mă aşez. E bine dispus şi relaxat. Şi vesel. Şi nu găsesc sensul a apariţiei lui aici.

— Mă bucur să te văd, Alexandra!

Tac.

— Alexandru mi-a dat adresa. Sper că nu te superi.
— Nici vorbă, domnule!

Comandăm - el specialitatea casei, iar eu o salată. Încerc din greu să revin la stilul sănătos de viaţă pe care mama mi l-a insuflat.

— Alexandru e un bou! Trebuia să te lase la hotelul lui Aureliu.

Adică al tatălui său, un om absolut încântător cu ghilimelele de rigoare.

— Nu am vrut. Îmi place locul ăsta.
— Înţeleg.

Comandă şi vin. Nu e cam devreme? Refuz politicos, motivând că iau medicamente.

— Parcă eşti copia Emiliei exceptând ochii!

Da, mi s-a mai spus că semănăm foarte bine. Se menţinea foarte bine la vârsta ei, astfel că unii credeau că îmi e soră.

— Vă mulţumesc, domnule!

Mă analizează fără întrerupere, iar eu mă simt oarecum prost. Doar Riviera mai avea obiceiul ăsta, dar atunci eram soţia lui...

— De unde o cunoşteaţi pe mama? rup tăcerea.
— Printr-un prieten comun.
— Ce vârstă avea?
— 16, poate 17 ani.

Ciudat cum mama nu a adus aminte de acest om nici măcar o dată.

— Înţeleg. Eu însă nu v-am recunoscut...
— Nici nu aveai cum. Abia aveai un an când te-am văzut ultima oară.

Asta explică totul. Acum, că mă gândesc, e de la sine înţeles de ce nu ştiu absolut nimic. Nu au ţinut legătura.
Mâncarea ne e servită. Se aşterne liniştea pentru o vreme, apoi telefonul îmi vibrează. Îmi cer scuze şi-l verific. E un mesaj de la Riviera. Îmi scrie că trebuie să vorbim.

— Aş zice că are legătură cu fiul meu.

Ce zice? Ce fiu? Are unul?

— Alexandru, mă lămureşte.

Doamne! Îmi dădeam filme că suferă de vreo boală ce implică pierderi de memorie...

— Ămn, e tot ce reuşesc să scot pe gură.
— Te schimbi la faţă când e vorba de el.

Nu are dreptate, dar nu o să mă contrazic cu un domn de mi-ar putea fi tată.

— Se vede că-l iubeşti. Şi lasă-mă să-ţi zic ceva: simte la fel, doar că e ceva nou pentru el şi nu ştie cum să reacţioneze.

Din nou, nu îi voi spune cât de greşită e opinia sa. Nu alungi un om pe care-l iubeşti sub nicio formă. Poate din laşitate, dar aici nu e vorba despre iubire, ci despre egoism. Riviera are unul foarte mare.

— Acum să-ţi spun de ce am venit. Am nevoie de un jurist la sucursala din Anglia şi mi-ar face plăcere să lucrăm împreună.

Vorbim de sisteme juridice diferite. Nu pot aplica ceea ce am învăţat în Italia în Anglia. În plus, ca să lucrez în acest domeniu, ar trebui să cer echivalări şi să dau alte examene, poate chiar să fac iar facultatea. Nici nu se pune problema!