Fiica Întunericului

Capitolul 2

Caspian

Ați avut vreodată acel sentiment că se va întâmpla ceva rău în viitorul apropiat și v-ați simțit atât de neputincioși când v-ați dat seama că nu puteți să ripostați în nici un fel? Ei bine, pe mine acest sentiment m-a bântuit toată ziua.

Stau la masă alături de Laurent, partenerul meu, dar în același timp și cel mai bun prieten. Poate și singurul.

Îl ascult vorbind despre tot felul de planuri pentru a ne investi afacerea și a ne face numele cunoscut în piața neagră.

Mda, piața neagră. Nu sună prea frumos, știu, dar este singurul lucru care ne ține pe mine și Laurent în viață.

De ce? Din cauză că copilăria noastră nu a fost atât de ușoară precum a voastră. Am fost colegi de cameră la orfelinat. Jumătate din familiile pe care le-am avut au ales să ne crească pe amândoi, deoarece relația noastră este una mai degrabă de frăție, decât de prietenie sau parteneriat.

Suntem frați cu sânge diferit. Cel puțin așa obișnuia să ne spună Eira, una dintre îngrijitoarele de la spital pe care am cucerit-o cu drăgălășenia noastră.

-Ce părere ai? mă scoate din gânduri vocea fratelui meu cu sânge diferit.

-Poftim?

Nu am reținut o iotă din ceea ce a spus. Am preferat -în schimb- să privesc constant televizoarele conectate la camerele de supraveghere. Sentimentul acela nu îmi dă pace și dacă nu dispare în scurt timp, cred că o să înnebunesc.

-Ai putea, măcar, să te prefaci că asculți? Ce e cu tine azi? Pari... distras.

-Am vaga idee că ceva rău o să se întâmple, spun.

-Ha. Acum ai devenit paranoic. Asta e ceva nou.

-Mai taci!

-Cum zici tu, dar eu îți recomand să bei un pahar de vin. Din acela scump pe care l-am primit în schimbul pistolului ăla Sig Sauer. Crezi că și-a dat seama că e doar o vechitură contrafăcută? Părea sincer destul de deștept.

-Era un prost și jumătate, Laurent. Nu știa să diferențieze o lunetă de un binoclu. Adică pe bune, se vede la o poștă diferența.

-Sincer.

-Poate puțin vin nu ar strica. Dar tu te duci după el în subsol.

-Nici o șansă. Te duci tu s-au nu mai bem.

-Nenorocitule! strig în timp ce merg spre subsol.

-Și eu te iubesc, strigă înainte ca eu să mă afund în întunericul subteran.

Caut cu disperare întrerupătorul de frica ca nu cumva să fiu atacat de cine știe ce vietate care se ascunde printre varietatea de băutură și –pentru musafiri- niște droguri. Le păstrez pentru musafirii nepoftiți sau cei dornici.

Oare e posibil ca întrerupătorul să se evapore, așa, din senin? Eu nu cred... Totuși, unde e? Pe bune acuma, chiar credeam că evaporarea este un fenomen care se întâmpla numai în cazul lichidelor, dar poate că m-am înșelat. Oricât de mult mi-ar fi plăcur fizica, mai știe muma ce o fi însemna și aia.

Într-un final, prin minune, găsesc întrerupătorul și totul se luminează.

Răsuflu involuntar de ușurare, ca mai apoi să mă blestem.

De când sunt așa un papă lapte?

Iau sticla de vin și plec din subsol.

Mă blesem din nou când observ că aproape alerg afară.

-Am venit, strig după ce închid ușa care duce spre subsol.

-Ce a durat așa de mult? mă întreabă.

-Ăăă, nu găseam sticla. Sunt multe acolo, știi.

-Aha, ok.

Iau două pahare cu picior dintr-unul din dulapele din bucătărie și torn vinul în ele.

-Noroc! strigăm la unison și ciocnim.

Dau vinul peste cap și fix când sunt pe punctul să îmi mai torn unul, aud vocea lui Lau:

-Aștepți pe cineva? mă întreabă.

-Nu, de ce?

-Se pare că avem musafiri, spune și arată spre unul dintre monitoare.

Rahat. O fată. Nu. O vagaboandă se umblă prin clădire de capul ei. Cine se crede?

O urmăresc prin camerele de supraveghere și văd că tocmai a descoperit una dintre camerele mele cu arme.

Care sunt șansele să nimerească fix în camera cu cele bune, de calitate, ale mele? Uh, cine m-a pus sã las ușa de la intrare deschisã?

Beția, cu siguranță. Nu mă mai duc noaptea la bar în viața mea. Cu siguranță am uitat-o deschisă...

Mă afund în gânduri și încerc să descifrez ce s-a întâmplat aseara, așa că o pierd din vizor pe vagaboandă. Unde a dispărut?

Liftul scoate un clinchet și ușile încep să se deschidă, descoperind-o pe vagaboandă. O, nu...