Sevraj emoțional

Tu

        Stau de mult timp pe gânduri, nu știu ce ar trebui să îmi cumpăr dintre o radieră și o mină de creion. Să streg toate cuvintele ce mi se imprimă în minte despre ține, sau să continui să le înșir la nesfârșit până nu o să mai am spațiu de depozitare și o să dispară? Ți-aș adresa ție această întrebare însă știu sigur că mi-ai mai cumpără un toc de foi albe în care m-ai sili involuntar prin două vorbe să îmi epuizez filmele și scenele cu tine pe care doar mintea mea bolnavă le-ar putea născoci.

        M-am îmbolnăvit de ține iar ochii cât și buzele tale m-au făcut să zac la pat, obligându-mă să îmi fac singură perfuzii pline cu dor și amar. Degetele tale mi-au sugrumat răsuflarea lină pe care de multe ori obișnuiai să o remarci în momentele noastre intime. Iar glasul tău, păi glasul tău m-a secătuit de dortinta și sperenta care mai mocnea în mine cu lagatura la faptul că te voi putea uită. M-ai stricat și ai dispărut, nu m-ai dezlegat la glezne, nu mi-ai luat povara de pe inima și nici lacatele de la gât. M-ai lăsat închisă asftel încât nimeni să nu poată pătrunde în spre a mă cunoaște cu adevărat și sa reuseasca sa imi coase rănile care încă după atâta timp sunt deschise și sângerează.

        Mă dau ușor cu strugurel în timp ce scriu asta despre ține. Ești permanent în gândul meu deși sunt conștientă că numai există cale de întoarcere.

       M-a durut când m-am izbit de realitate și când mi-am dezînrădăcinat mâinile din jurul trupului tău. Simțeam cum îmi arde încet inima și cum nici zecile de lacrimi vărsate nu o puteau stinge.

       Au trecut doi ani de atunci, nu te-am putut însă înlocui și nici un pansament temporar nu mă ajutat prea mult timp. Dacă te întrebi despre mine să șți că am intrat la facultate, că e urat și greu și că mutarea mea în alt oraș nu m-a ajutat să te uit mai ușor ci să simt și mai mult că am nevoie de tine. Sunt deja în al doilea an de facultate și aștept cu narabdare ca timpul să treacă mai repede și să numai fiu nevoită să trec printr-o groază de examene.

       În caz dacă te întrebi de ce sunt așa revoltată în legătură cu instituția de învățământ pe care o urmez, păi să șți că e stresant, iar eu nu fac față stresului. Stresul reprezintă cea mai mare fobie a mea care mă face să stagnez  în lumea mea mică introvertită.

       Cât despre tine, am auzit că ai o slujba nouă, că firma la care lucrai a intrat în insolvență și că pasiunea ta pentru mășini a putut fi pusă în practică. O salopetă și o droaie de mașini ce așteaptă să fie reparate reprezintă acum principala ta sursă de trai.

       Parcă îmi vine acum greu să mă gândesc cum ai putut renunțla outfit-ul tău de serviciu pentru unul de mecanic. Însă viață nu este mereu dreaptă, cum nu a fost nici în cazul meu, și să numai fiu răutăcioasă și să te relatez urât mă opresc aici.

În esență facem ceea ce ne reprezintă.

       Îmi doresc și eu să muncesc însă nu îmi permite acum timpul, spre rușinea mea părinți sunt încă cei care mă întrețîn până la terminarea studiilor, cât după asta, v-om vedea.

      Apropo, era să uit, să șți că încerc totuși să îmi urmez visul, lucrez la o carte și sper să mă fac nu cunoscută, doar plăcută. Îmi place să scriu, să îmi pun imaginația la bătaie și să îmi las cuvintele să se transpună pe hârtie. Nu este despre tine în caz că te interesează acest lucru, a fost într-adevăr, însă am renunțat la această iluzie de a  îmi face rău cu mâna mea.

       Sunt în casă acum, la masa de la birou, de-abia venită de la cusuri și că naiba avem un nou profesor care are același nume că și tine, de asta mi te-ai reapărut în minte...(mint, ai fost mereu aici).