•Me and a psychotic killer•

7.Jessie!

Am auzit alarma. Am sărit din pat și m-am îndreptat spre baie. Mi-am făcut toaleta de dimineață și m-am dus să mă îmbrac. Mi-am luat o pereche de blugi mulați albaștrii deschis cu o bluză neagră simplă, alături de pantofii mei închiși cu toc de culoare neagră. Mi-am luat paltonul albastru și un sendwich făcut de Jessie și am pornit spre clădirea poliției. Sincer nu aveam chef de muncă, nu de când lucrez cu Jefferson. Nici nu mai știu cum a rămas cazul.

Am ajuns în clădire. Totul e tăcut și nici urmă de Connor. Perfect. M-am îndreptat spre biroul meu. Mă tot uitam prin jur, dar nu era nimeni. Asta chiar era ciudat. Brusc am auzit ușile clădirii deschizându-se. M-am îndreptat spre ele. Acolo l-am zărit pe Connor. Venea de undeva, căci din spatele lui o întreagă echipă de polițiști apăru. Fiecare merseră spre laboratoare sau spre morgă.

-Unde ai fost? l-am întrebat nervoasă.

-Acasă la McCall. Să căutăm indicii, mi-a răspuns îndreptându-se spre biroul lui.

-Și așa, te-ai decis să mergi tu de capul tău? i-am zis urmărindu-l.

-Nu, am mers împreună cu echipa, mi-a spus întorcându-se cu spatele la mine.

Eram atât de nervoasă pe el. Cum a putut face asta? L-am prins de umăr și l-am întors cu fața la mine.

-Eu, i-am spus arătând cu degetul spre mine, sunt echipa ta! Eu sunt colega ta și cu mine mergi sau te sfătuiești! Ai înțeles?

S-a uitat încruntat spre mine.

-Nu o să-mi dea mie o blondă lecții, ne-am înțeles?

Atunci a fost punctul culminant. Nu am mai rezistat și i-am dat o palmă, făcându-i privirea să cadă la pământ. După câteva secunde și-a ridicat privirea. Mă privea ciudat.

-Asta a fost ca să fim chit! am spus eu încercând să par dură.

El m-a apucat de umeri și m-a împins până în perete. Și-a lipit corpul de al meu, făcându-mă să mă lipesc cu spatele de peretele rece. Era periculos de aproape de mine. Îi simțeam respirația pe fața mea, până când și-a îndreptat capul spre urechea mea.

-Vei plăti pentru asta Olsen! mi-a șoptit, apoi m-a eliberat din strânsoare. Pleacă! mi-a ordonat.

Nu aveam de gând să-l ascult. Nu e șeful meu. M-am îndreptat spre biroul lui, luând cazul lui Scott în mână.

-Ce faci cu ăla? 

-Închid cazul.

-Poftim? N-am găsit vinovatul. Nu-ți permit. Nu sunt de acord!

-În primul rând tot ce am aflat ne-a dus într-o fundătură și în al doilea rând, nu și-am cerut permisiunea cum nici tu nu ai făcut-o! am spus începând să mă îndepărtez de el.

-Și cum ai de gând să-l închizi Evelyn?

-Caz nerezolvat! am spus în timp ce părăseam camera și mă îndreptam spre biroul meu.

Era ceva ciudat. Mi-a spus pe prenume. Nu mai eram Olsen, ci Evelyn. De ce?

Am ajuns acasă. Nu-mi mai amintesc nimic din ce s-a întâmplat după ceartă, dacă o putem numi așa, cu Connor. Pierderile de memorie devin din ce în ce mai dese și mai lungi. Ar trebui să mă duc la un control medical? Nu cred. Dacă ar afla cineva că am lapsusuri sunt sigură că n-aș mai putea fi polițist. Brusc mi-am dat seama că astăzi, Jessie avea liber. Nu aud niciun zgomot în casă. Unde putea fi?Încep să cercetez toată casa, dar în zadar. Nu e nimeni.

CIOC. CIOC. CIOC.

Bătaia din ușă mă întrerupse din căutări. Am alergat repede spre ușă crezând că e Jessie. Am deschis ușa și din spatele ei sări în brațele mele Hilary. Proasta de mine, nu m-am uitat cine e la ușă.

-Doamne, ce bine m-am distrat. Spune tu că nu ți-a folosit ieșirea în club, mi-a spus trântindu-se pe canapea.

-Hilary, au trecut două zile de atunci! am spus închizând ușa și punându-mă și eu pe canapea.

-Serios?! Au părut doar două ore.

Sincer, Hilary era o persoană sâcâitoare, dar destul de drăguță. Dacă tot eram singură acasă, aș putea să-mi omor timpul cu ea.

-Nu, nu a fost folositoare.

-Cum? De ce? m-a întrebat șocată.

-Eh... mai multe printre care întâlnirea cu Connor. 

-Blondul sexy polițist? mă întrebă ea mușcându-și buza.

-Da.

-Și... ce s-a întâmplat?

Eram pe cale să-i povestesc întâmplarea, dar telefonul mă întrerupse. M-am uitat spre ecranul lui, dar nu făcea nimic. După aceea mi-am dat seama că telefonul fix suna. Cine putea fi?

-Da? am spus eu uitându-mă confuză la Hilary.

-Bună ziua, domnișoara Olsen? am auzit o voce masculină în telefon.

-Da, Evelyn Olsen. Ce doriți?

-Sunt de la spitalul 3. Sunteți sora domnișoarei Jessie Robinson?

-Da, sora vitregă.

-Sunteți rugată să veniți să aprobați decesul acesteia.

-Poftim? am spus șocată scăpând telefonul din mână.

Am auzit că bărbatul din telefon spuse iarași propoziția. Tot ce auzeam era deces. Nu putea să fi murit!

-Evelyn, ești bine?

-T-trebuie să merg l-la spital, m-am bâlbâit eu.

Hilary nu m-a mai întrebat nimic. Mi-a luat cheile de la mașină și am pornit. Încă eram în stare de șoc. Nu era posibil! Jessie nu avea cum să moară. Am ajuns la spital. Hilary mă trăgea după ea, unde îi indicase o asistentă. Mergeam spre morgă. Nu, nu acolo trebuie să mergem.

-Hilary ai greșit coridorul! am spus eu trăgând-o. Jessie nu a murit. Doar și-a rupt mâna sau ceva.

Hilary mă privea șocată. Eu în schimb, dădusem drumul lacrimilor când am văzut că Hilary mă trăgea tot spre morgă. Încercam cu tărie să o împiedic să mă ducă acolo, dar un asistent intervenise. Am început să mă zbat și să-l lovesc cu mâinile și cu picioarele. El mă luă în brațe, dar eu n-am încetat să mă zbat. Atunci am auzit o altă asistentă venind. Am simțit cum îmi injectase ceva în mână. Nu știam ce e, dar simțeam că nu e de bine. M-am calmat încet, iar asistentul m-a lăsat jos.

-Vreau să o văd pe Jessie! am spus încercând să-mi păstrez calmul.

-Ești pregătită? îmi spuse el.

-Nu, dar vreau să o văd... În cealaltă parte a spitalului! am spus începând să plâng din nou și să fug pe coridor.

Nu auzeam pași în spatele meu. Nu veneau după mine. Brusc am simțit cum mi se înmoaie picioarele. Am căzut la pământ începând să fac crize de plâns. Apoi am simțit cum mă cuprinde un somn puternic. Mi-au dat somnifere! N-am mai apucat să zic nimic căci am adormit pe podeaua rece a spitalului.