O durere insuportabilă de cap mă scoate din întuneric.Nu pot să-mi mișc nici-un membru.E ca și cum corpul nu-mi aparține.Nu suport să stau pur și simplu.Mă dau bătută din încercarea de a mă mișca și încerc să examinez tot în jurul meu.Deși, am privirea încețoșată , îmi sîngerează nasul și o rană pe obraz ,sunt absolut sigură de două lucruri: 1. nu mai sunt în pădure și 2. mai este cineva cu mine , aici.
Dylan p.v.
Totul va fi bine.Totul va fi bine.Totul va fi...
La naiba!Știu că nimic nu va fi bine.Niciodată nouă nu ne e bine.Mereu ceva rău se întîmplă.Nu ni se poate întîmpla și nouă un bine , nu, mereu trebuie să fie un dezastru , o tragedie , o veste proastă și multe altele.Încep să cred că suntem blestemați sau avem cele mai oribile destine.
Mă tot întreb 'cât voi mai rezista?' .Știu sigur că , va veni un moment când pur și simplu voi ceda psihic.Mintea mea nu mai e limpede și clară , ci , mai degrabă , încâlcită .
Cred că , pur și simplu am nevoie de cineva.De..sufletul meu pereche.Eu...stând singur , îmi pierd mințile , iar nimeni nu observă.Dar , dacă aș avea pe cineva care să mă iubească , să mă înțeleagă , lucrurile ar sta altfel . Mereu, când îi vedeam pe Ally și Aiden împreună , știam că vreau și eu să simt ceea ce simțeau ei.Atât timp cât erau împreună erau fericiți.
Îmi fac plimbarea de seară, ce tot zic eu aici? E deja 22 .Deci , cum spuneam, am ieștit să-mi fac o plimbare.Nu suport toate gândurile ce mă tot torturează.
Pădurea întunecată mă liniștește.Nu mai e nimeni pe aici , iar asta îmi oferă o stare de libertate ,oarecum.
-Cauți ceva? aud o voce feminină destul de dubioasă , de undeva din spatele meu.
Dintr-o dată , lupul meu interior începe să se zbată de fericire.Suflet pereche!Suflet pereche!
Fac o rotație de 180° , dar destul de elegant și încet.
-Cine ești? întreb fără puterea de a stăpâni un zâmbet.
-----
Da știu .e ciudat, scurt și postat târziu .păi am avut niște probleme , am rescris capitolul de câteva ori și bla bla bla
