Ducesa de Marshela

Capitolul 13

Mașina se oprește și tresar. Cobor și îmi dau seama că ne aflăm în apropierea Catedralei, cimitirul se află în curtea din spate a lăcașului, la o distanță destul de mare. Văd capela regală, cu o coroană mare pe acoperiș. Amadeo ia o cutie cu candele din portbagajul mașinii și roagă gărzile de corp să rămână în afara cimitirului. Fiecare mormânt este curățat, acoperit de candele, dar un singur mormânt este acoperit de flori. De trandafiri galbeni și albi. Îi văd fotografia pe crucea din marmură neagră, numele ei întreg, precum și o coroană mică gravată cu alb. Amadeo se apropie și își lasă capul pe cruce. Inspiră adânc și îmi dau seama cât de emoționat poate fi.

— Fetița tatei, ți-am promis că voi reveni, murmură și își trece palma peste fotografie.

Se întoarce către mine și îmi fac curaj să mă apropii. Palmele mi se răcesc și sunt nevoită să mă așez pe banca din apropierea mormântului. Cu coatele pe genunchi, cu capul în palme.

Cu inima tăiată în bucăți, deoarece nu îmi vine să cred unde anume mă aflu. Îl urmăresc pe Prinț cum aprinde o candelă și se așează lângă mine. Își strecoară un braț în jurul meu și mă trage mai aproape de el.

— Nu pot să cred că e acolo. Doamne, nu îmi vine să cred că e acolo. Mi-a promis că va lupta, că ne vom revedea, scâncesc și îmi las capul pe umărul lui. Îl apuc de mână și mă agăț de el. La rândul său, are palmele reci și îmi dau seama cât este de emoționat.

— Mereu am fost o ratată. Mereu am fost luată peste picior, șicanată la școală. Nu am avut nici un prieten adevărat, nimeni nu a vrut să aibă de a face cu mine. Eveline a fost singura care a văzut ceva bun în mine, care mi-a fost prietenă, care a avut deplină încredere în mine. A făcut toate astea, m-a suportat iar mie îmi este teamă să îi îndeplinesc o nenorocită de dorință. Nu vreau să o dezamăgesc, scânesc iar Amadeo își trece palmele peste spatele meu, dorindu-și să mă încurajeze. Dar respir din ce în ce mai greu și îmi este imposibil să mă liniștesc.

— Nu o vei dezamăgi. Te-ai descurcat de minune azi și te vei descurca de minune în fiecare zi, șoptește iar aerul parcă îmi părăsește plămânii.

Dintr-o dată, se aude clopotul Catedralei și aproape mă smucesc din brațele Prințului. Mă apropii de crucea de marmură, dar nu apuc să fac un singur pas. Două brațe puternice îmi cuprind talia și mă țin pentru a nu mă prăbuși. Amadeo mă trage în brațele lui și îi simt palma pe capul meu, aproape lipindu-mă de el, permițându-mi să urlu în pieptul lui.

Ochii îmi ard iar obrajii îmi sunt împunși de cele mai amare lacrimi. Aud o vocea care mă imploră să mă liniștesc, însă nu pot. După aproape trei luni, realizez că plâng. După atât de multe zile, am lacrimi. Și știu că nu ar trebui să mă bucur.

— Mi-a promis că va fi bine. Mi-a promis că va fi mereu lângă mine, scâncesc și îmi ridic privirea.

La rândul său, Amadeo are ochii în lacrimi. Îmi scutur capul iar el își duce mâna în interiorul sacoului. Îmi oferă o bucată fină, de un alb imaculat. Mâinile îmi tremură, abia reușesc să mă mișc iar el mă ajută. Îmi șterge obrajii, dar asta nu mă ajută. Încerc să mă dezlipesc de el, să nu atrag atenția prea mult asupra noastră, însă mă ține aproape de el. Îmi întorc privirea către cruce și oftez.

Nici nu vreau să mă gândesc la chinul care i-a măcinat trupul. Câtă durere a răbdat până în ultima clipa. În fotografie pare mai melancolică, de parcă știe ce anume i se pregătea.

— Fetiță, ai făcut-o pe Julieta să plângă, îi aud vocea lui Amadeo. Îmi oferă batista iar eu încerc să îmi opresc lacrimile. Îl ajut să aranjeze florile, aprindem câteva candele, și îmi ațintesc privirea asupra fotografiei. Mi-am dorit atât de mult să îi spun adevărul, am vrut atât de mult să îi spun, dar mi-a fost teamă. Chiar rușine.