Aud o coardă cum răsună,
Peste văi, munți și hotare,
C-o serenedă către lună,
Ce-o ascult din depărtare.
Parcă spune o poveste,
Parcă-i odă din trecut,
Despre cel ce nu mai este,
Despre cel necunoscut.
O fata cântă la vioara,
Iar în ochii ei apare,
Câte o lacrimă amară,
Purtat în vânt de primăvară.
Plânge ea lângă mormânt,
Și tot cântă neîncetat,
Îl poartă și acum în gând,
Pe bărbatul, ce a plecat.
Simte o durere mare,
Sufletul ei prea rănit,
Căci iubirea o mai are,
Pentru ea, nu s-a sfârșit.
Lumina lunii o-nvelește,
Când un lup alb îi apare,
Și-n ochii lupului zărește,
Trăsături așa de clare.
Recunoaște cine este,
A mai revenit la fată,
Bărbatul ei, să-i dea de veste,
Și s-o vadă înc-o dată.
În ochii lupului s-aprinde,
Focul, ce nu mai dispare,
Dragostea lor nu se stinge,
Se transformă într-o floare.
Floarea asta din poveste,
Va rămâne pe mormânt,
Amintindu-ne că este,
Iubire pură pe pământ.
CITEȘTI
supraDOZA
PoetryCând în loc de sânge, ai doar o supradoză de cerneală în vene ... Coperta realizată de @NicoleMoonlight
