Angel

Capitolul 23

Taxiul oprește în fața blocului în care locuiesc și cobor cu ajutorul lui Peter. Încă nu sunt sigură că sunt stăpână pe corpul meu după tot șocul prin care am trecut până acum. Aștept până acesta plătește cursa și îmi ia geanta de pe locul din spate, în care am stat amândoi. Inconștient îi prind mâna lui Peter până ajungem la ușa apartamentului meu. Scot cheile din geantă și vreau să le introduc în locul specific cheii pentru a deschide ușa însă mâinile îmi tremură de parcă aș fi bolnavă de Parkinson. Peter îmi prinde încheietura și îmi ia cheile din mână introducându-le din prima însă suntem distrași amândoi din cauză că nu se aude clinchetul specific. Îmi prind părul în pumnii, iar Peter se întoarce cu totul spre mine.

-Liniștește-te. Poate ai uitat să închizi ușa. Îmi spune luându--mi mâinile din păr.

-Nu uit niciodată să închid ușa. Spun panicată, iar acesta deschide ușa apartamentului cu grijă.

Îl prind de braț oprindu-l. Acesta își întoarce capul spre mine și eu neg frenetic din cap să nu intre. Dumnezeule...Dacă e cineva la mine și îl omoară pe Peter? Eu ce naiba voi face?

-O să mă asigur că totul este în regulă apoi o să vin după tine. Îmi răspunde el în șoaptă.

Încerc să mă calmez și îi dau drumul la mână. Ar face bine să se întoarcă repede.

În câteva minute Peter apare din nou lângă mine și sunt șocată că s-a mișcat atât de repede.

-Este prietena ta. Îmi spune apoi intru în apartament.

Îmi las geanta pe fotoliul din living și o privesc pe Emma care stă ca un par înfiptă lângă ușa dormitorului meu. Când mă vede vine spre mine aproape alergând și mă prinde într-o îmbrățișare de urs. Aș vrea să fiu în stare să îi răspund la îmbrățișare dar în momentul ăsta nu pot. Pur și simplu stau fără a schița vreun gest.

Îmi aud telefonul sunând în geantă și Peter îl scoate de parcă ar avea vreun drept să facă asta. Dar nici de asta nu îmi pasă în momentul ăsta. Poate face ce vrea.

-Este mama ta. Îmi spune el simplu de parcă ar știi la ce mă gândesc.

Îi fac semn să vorbească cât timp eu o să vorbesc cu Emma despre motivul venirii ei aici. Deschid ușa dormitorului și intrăm amândouă. Pentru o perioadă niciuna nu spunem nimic, stând într-o liniște mormântală. Asta până când Emma își drege glasul și îmi dau seama că va începe să vorbească, iar eu nu vreau.

-Ce faci, Angel? Mă întreabă ea pe un ton calm însă pot citi nervozitatea din glas.

-Nimic. Absolut nimic.

-De ce nu mi-ai răspuns la telefon?

-Credeam că e de înțeles că nu voiam să vorbesc din moment ce ți-am scris asta și în mesaj.

E clar. Sunt obosită, sunt speriată...Acum scot pe gură tot ce e mai rău din mine.

-Ei bine, iartă-mă că îmi pasă de cea mai bună prietenă a mea...și ar trebui să îl ierți și pe Michael care mai avea puțin și își ieșea din minți din cauză că nu dădeam de tine.

Mă așez pe marginea patului pufnind nervoasă.

-Să îl iert pe Michael? De ce ar trebui să îl iert?

-Pentru că te iubește.

Îmi dau ochii peste cap și bufnesc în râs la auzul vorbelor. Michael mă iubește? Nu mai spune...

-Uite ce e, Emma. Nu ți-am răspuns la telefon pentru că am nevoie de timp să mă liniștesc. Să mă adun. Nu sunt făcută pentru lumea lui. Nu sunt făcută să privesc în jur cum execuți alte persoane. Nu sunt făcută să fiu fără frică în momentul în care arma îmi este lipită de frunte. Nu sunt făcută să...fiu luată de proastă.