Deviant Kind

Capitolul 1

Dalia

Toată lumea adăposteşte un secret.
Unele sunt banale; altele de-a dreptul răsucite. Aparent, întreaga mea existenţă se încadrează la cea din urmă, pentru că tata îl ţine ascuns ca şi cum ar fi un fel de informaţii naţionale. Sau poate că sunt internaţionale.

- O să fiu bine, tată, îmi echilibrez telefonul pe umăr, în timp ce scot cheia maşinii închiriate din geantă cu cealaltă.

- Încuie uşa hotelului şi asigură-te că uşile de la balcon sunt închise.

- O voi face.

- Şi ferestrele, Dalia. Întotdeauna uiţi de ele.

- Nu voi uita.

Nu am călătorit niciodată în afara New Yorkului.
Nu fără tata. Mai mult, obişnuiam să nu dorm niciodată până când el îmi citea o poveste sau se uita la ceva de la televizor cu mine, apoi îmi spunea un noapte bună şoptit, în timp ce mă învelea.

- Dalia...

Teama îmi blochează muşchii şi tot felul de scenarii se răspândesc în capul meu. A aflat că am angajat un detectiv?

Ştie că nu mă aflu în oraşul meu natal Boston doar pentru schimbul de experienţă dintre universitatea de prestigiu pe care o urmez și cea de-aici? Deşi tata e poliţistul pensionar, ar fi putut afla aceste detalii după multe săpături, în ciuda felului brusc în care a trebuit să o facă.

Să se retragă din activitatea pe care o adora.
Şi totuşi, tata se întorsese recent din vacanţă cu noua lui familie. E doar paranoia mea care vorbeşte.

- Ce? îmi zgârâi gâtul.

- Ce părere ai de Boston?

- E...frumos, aproape am expirat de uşurare. Nu am avut timp pentru toate vizitele pe care mi le propusesem, dar ceea ce cred că era mai important le-am făcut.

- Sunt atât de mândru de tine, Dalia. Uită-te la tine cât de mare eşti şi cât de matură..., vocea tatei se stinge şi probabil trebuie să se şteargă la ochi.

El nu trebuie s-o spună pentru ca eu să-i înţeleg sensul. Semăn cu el la maturitatea gândirii, dar fizic cel mai probabil semăn cu mama. În timp ce tata este şaten cu ochii căprui şi blânzi, eu sunt blondă (natural) cu ochii verzi, ca de pisică, cum mi s-a spus deseori.

Frustrarea care nu a murit niciodată reapare ca un demon din apa întunecată şi tulbure.
Timpul vindecă totul este o mare minciună.
Atâţia ani mai târziu, încă mai doare.

- Gata, sunt atât de neplăcut în prima zi de independenţă a fiicei mele. Nu uita de securitatea ta, scumpo.

Mai rămânem câteva minute în discuţia mai mult întrebare-răspuns, ca la final să ne luăm rămas-bun. Trebuia să merg în vacanţă cu tata şi familia lui la Londra, dar pur şi simplu nu mai puteam suporta. Uneori, vreau să nu mă mai ascund de toată lumea, inclusiv de mine.

Nu pot să o privesc pe bunica în ochi şi să o mint. Nu pot să-l înfrunt pe tata şi să mă prefac că sunt doar fetiţa lui. De aceea sunt aici, pentru a expulza greutatea încărcăturii din inima mea.

Acum, mă simt cu adevărat pe cont propriu. Picioarele îmi clatină în timp ce mă îndrept înspre parcarea hotelului. Haosul şi sunetul nesfârşit al noului oraşului în care mă aflu îmi zbârnâie în ceafă. Sau e doar propria-mi conştiinţă?

Mă trântesc lângă portiera maşinii închiriate, cu mâna tremurândă când o deschid. Odată ce am fost înăuntru, strâng volanul cu strângeri albe, iar privirea mea goală este proiectată în parcarea plină. Sunt pe cale să-mi ascund telefonul când se aprinde cu un apel de la un număr necunoscut.