Echilibru. Daca as putea, as scrie o poezie despre asta. Insa abilitatile mele prozodice nu imi permit sa creez o opera lirica decenta. In viziunea mea, echilibrul este un contrast, o blasfemie. Este o contradictie a tot ceea ce ar trebui sa reflecte de fapt. Echilibrul nu este roz si nu se regaseste pe o campie cu papadii, nici in familie, nici intr-un tril de pasarele, nici in alb si negru, nici in ying si yang. Echilibrul este intuneric sau crepuscul. Echilibrul nu este acceptare sau impacare cu mirajele existentei. Este o cautare continua a idealului, este o intoxicare cu metafore. Echilibrul este o forma moderata a excesului. Pentru ca in exces si in criza gasesti esenta lucrurilor. Acolo privesti realitatea subiectiv. In putinele momente de exces. Urmand, mai apoi, in starea de mijloc sa te reintorci la esenta si sa gasesti raspunsul ce arde agresiv inauntrul tau. Asa te intorci iar si iar in exces. Pentru ca in exces gasesti echilibru. Atunci cand doresti sa pui stapanire pe univers. Daca nu aia ajuns aici, imi pare rau pentru tine. Eul si fiinta ta adevarata te vor striga neincetat chiar daca tu vei refuza sa le auzi. Accepta exacerbarea, diversitatea care nu se pot gasi decat in exces. El gandeste pentru tine si te cheama neincetat. Accepta-l pentru ca echilibrul va invinge mereu ratiunea. Incepe sa duci o existenta dionisiaca. Macar atunci cand te cheama, lasa-te gasit. Traieste in exces. Pentru ca echilibrul se gaseste in exces. Si excesul este absolut.
