Capitol 2. Soacra

14 3 0
                                    

Apoi mai era soacra. Își anunțase apariția pentru acea seară.

Vorbise cam o oră la telefon cu nevastă-mea, ceea ce mă liniștise crezând, pe nedrept cuvânt, că își va fi epuizat întreaga prezență printr-un flux de cuvinte.

Și totuși cât mă înșelasem: vestea m-a lovit în cap ca ciocanul lui Thor.

Deși riscam să intru pe tiparul ginerelui atât de utilizat în bancuri, nu m-am putut stăpâni:

– Ce caută la noi?

– Vine să ne viziteze, a răspuns nevastă-mea ca și cum și-ar fi cerut scuze.

Și poate și asta și făcea.

– N-are casa ei? Doar n-o fi fost dată afară. Deși nu m-ar surprinde.

– Nu ne-am mai văzut de mult.

– Și trebuia să vă dați întâlnire aici?

– Îi place curticica noastră.

– Să-și cumpere și ea una.

De curând ne luaserăm o jumătate de duplex. Casele alea ciudate, parcă tăiate cu laserul exact pe din două, însă într-o falie atât de subțire încât auzeai tot ce-și șoptesc în pat vecinul cu vecina. Dar mai puțin conta. Important e că era mai ieftină decât o casă adevărată și avea o bucățică de pământ între zid și gard, îngustă de vreo doi pași nu foarte largi, dar în care puteai planta două roșii, un grătar și un leagăn. Suficiente lucruri încât să te tolănești pe pragul casei și să-ți arunci ochii în zare, închipuindu-te mare latifundiar.

Însă nu numai noi trăiam iluzia unei adevărate case cu grădină și curte. Se pare că unii se abonaseră la autoinvitații. Soacră-mea chiar menționase „aerul curat de țară", deși tot în Iași era situat duplexul, ca și apartamentul ei.

Inițial o invitasem ca să-mi laude noua achiziție. Cu toate c-a avut câteva comentarii de genul „baia-i prea îngustă", „nu pot să cultiv un câmp de ceapă" sau „îmi pot rupe gâtul pe treptele astea înguste, nu puteați găsi și voi ceva mai spațios?" – le-am luat drept semne de invidie și m-am bucurat.

Dar, inexplicabil, ea continua să ne viziteze.

Iar când venea, după ce-și băga în poșetă un borcan din dulceața de căpșuni făcută de mine, mă întreba:

– Ce carte ai mai scris?

– O carte pentru copii, Ursul cu inima ruginită.

Nu mă oboseam să mă ridic pentru a o scoate din bibliotecă și a i-o arăta. N-avea niciun sens.

– Dar ce, urșii au inimi din fier ca să ruginească?

– E o metaforă.

– De ce nu scrii și tu ca Ion Creangă? Limbajul folosit dă savoare poveștii. Ascultă-mă pe mine, că-s mai bătrână. De ce nu puteți să scrieți și voi la fel, voi, ăștia tineri, care vă credeți mari vedete, dar nu vă duce capul decât să așterneți câteva cuvinte că ursul se plimbă prin pădure și dă cu nasul de-o creangă?

– Păi nu trebuie să scriem toți la fel. Acum altfel se cere.

– Cine cere?

– Publicul, copiii.

– Și eu fac parte din public și-ți cer să scrii precum Creangă.

– Ei, nu merge chiar așa.

– Asta că sunteți voi leneși, să nu inventați un limbaj savuros.

– E greoi la lectură.

– Io, când eram mică, cu ce plăcere ascultam poveștile lui Creangă!

Și începea să-mi povestească din amintirile ei din copilărie. Nu le redau aici, că oricum nu-s importante și nu vreau să-i dau satisfacție.

Laolaltă cu ea, se mai anunțaseră câteva rude.

– A sosit sora mea din Italia, împreună cu copiii. Vor să ne facă o vizită.

Avea cam zece copii. Ar fi ocupat toată casa și nici până la baie nu m-aș fi putut duce fără primejdii.

– Și fratele meu din Anglia. Tot cu copiii.

– Sper că nu rămân toți aștia pe la noi peste noapte.

N-a răspuns, semn că nu lua în calcul confortul meu în planurile ei.

Îmi imaginam o scenă ca în Soacra cu trei nurori, în care toți cei prezenți s-o lege pe soacră de un scaun și s-o tortureze, apoi să ajungă cu toții la pușcărie sau la spital. Totuși știam că nu era posibilă. În fond, erau copiii ei și probabil numai eu aveam o atitudine negativistă în privința ei.

Apoi nevastă-mea mi-a alcătuit o listă de cumpărături. Cred că, dacă aș fi crescut un purcel și dacă l-aș fi tăiat acum, aș fi ieșit mai bine.

Atunci mi-a venit ideea să profit de invitație.

– Știi, în seara asta voi fi ocupat. Sunt invitat la o sesiune de autografe.

– De când te duci tu la așa ceva?

– De data asta e ceva important.

– Sper că nu stai mult.

– S-ar putea să se întindă peste noapte. Vin oaspeți din afară.

– Nume cunoscute?

– Nu.

– Mai întâi du-te și-o ia pe mama.

– O să facă și ea o plimbare pe jos.

– Nu fi...

Prea puține personaje prinse prin povesteUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum