Capitolul 15. Scris

13 1 0
                                    

Devenisem scriitor. Credeam că aveam să mă simt altfel, ca un zeu. Totuși starea de beatitudine n-a durat decât vreo câteva zile după dispariția lui Mefisto.

Cu noile puteri căpătate, l-am scris într-o carte. Eram pregătit s-o și tipăresc, apoi public, deși avea dimensiunile unei broșuri.

− Pentru asta ar trebui să cauți o editură. Iar unele te pot ține și câțiva ani trecând cartea prin diferite comisii și proceduri. Dacă vrei ISBN. Dacă nu, poți recurge direct la o tipografie. Totuși, conținând doar câteva pagini ți-o vor capsa, chiar dacă folosesc hârtie volumetrică. Asta ca să nu scrii un întreg roman despre mine. Nu cred că mă vrei atâta pe lângă tine. Și nici eu nu vreau să petrec prea mult timp în lumea asta rece.

− Ar fi varianta unei ediții electronice...

− Dar de ce te complici cu publicarea ei?

− Așa am citit într-o carte. Dintr-un exemplar defect și neterminat a căzut un personaj. Exemplarele din tiraj (poate s-o fi grăbit editura să le trimită pe piață) au fost trimise la topit. Pe măsură ce ediția se epuiza, personajul devenea tot mai fragil și mai bolnav, vomitând cerneală și rămânând fără celuloză. Dacă s-ar fi pierdut și ultimul exemplar, fata ar fi murit la rândul ei, fără posibilitatea să fie măcar îngropată într-o bibliotecă. Și nu în sensul că ar fi intrat din nou în carte, ci că s-ar fi evaporat în vid. Ca să se vindece, cartea trebuia terminată și apoi citită. Conta cititorul.

− Bla-bla-bla. Are câteva defecte de logică povestea asta.

− Nici a noastră nu-i prea credibilă. Adică dacă m-aș apuca să povestesc cuiva...

− Nu contează plauzibilitatea. Nici măcar gradul de realitate. Ajunge să crezi că eu, ca personaj al tău sunt real și nu vreun daimon, scrii un fragment despre mine, poate fi și de două pagini, în care să descrii cum mă transporți din câteva degete pe tastatură înapoi în dragul meu cazan. Apoi te privește ce faci cu paginile alea: le ștergi, le listezi spre a le arde, le publici pe un sait ca să-ți fie admirată opera sau la o editură în format tipărit, eventual 160x110 ca să iasă mai drăguță. Chestia-i că ne îndeplinim scopul.

Ca să tai discuția, care m-ar fi enervat dacă ar fi continuat prea mult pe tema asta, l-am scris într-o poveste. Una scurtă, de două pagini. Însă intensă. Am eliminat toate descrierile, epitetele, secvențele narative, detaliile gestuale de prisos, lăsând aproape totul în seama imaginației eventualului lector și gata, a dispărut. Totuși am avut grijă să detaliez fierbințeala smoalei din cazanul în care l-am trimis. Și câteva chinuri în plus. Totuși a părut să-l încânte treaba asta.

Rămas singur, m-am simțit în al nouălea cer că îmi reușise această primă operă a mea. În sfârșit, devenisem scriitor adevărat și credeam că puteam crea orice realitate aș fi vrut.

În acea stare de euforie culminând momentului în care mi-am pipăit bine paginile listate cărora le legasem și o copertă din carton desenat de mână unde numele meu acoperea jumătate din spațiu, nu mă îndoiam că aș reuși să corectez realitatea după dorințele mele.

Adică voiam să-mi rezolv problemele din viața complicată de copil.

Și câte n-aveam...

În primul rând, cea cu temele. Ai mei îmi pretindeau să mi le fac, ceea ce nu-mi prea plăcea. Asta îmi răpea din timpul consacrat altor lucruri, mai importante.

Scriam că temele erau gata făcute. Asta era o frază din câteva cuvinte, inițial reprodusă și în mai puține în manuscrisul meu. Apoi mă culcam puțin, însă nici la trezire temele nu erau gata, iar cuvintele zăceau inutile pe foaie. Ai mei mă certau, desigur, că n-aveam ce le arăta.

Prea puține personaje prinse prin povesteWhere stories live. Discover now