Dincolo de viața umană

Alegerea destinului

              Iris

               Mă trezesc și habar nu am de cât timp am ajuns acasă. Dar nu asta mă interesează. Ceea ce mă interesează este că mă doare atât de tare capul încât zici că un om mi-a bătut un cui în cap, cu toate că asta e imposibil.

              Mă ridic și observ că nu mai covorul din camera mea.

              — Unde e covorul? îi întreb pe Alois și Darisa

               — La cât de beată ai fost ai vomitat pe covor. Așa că l-am scos, periat, l-am băgat în mașina de spălat și acum e la uscat, zice Darisa.

                — Acum că ai zis asta, chiar am început să simt că miros a vomă. Până acum nu am simțit.

                — La cât de beată ai fost, nu ai simțit nici atunci când te-ai lovit la ambii genunchi când ai căzut pe scări.

                 Mă uit la mine și văd că acum am alte haine. Am un tricou alb și o pereche de pantaloni roz și scurți. Văd că am bube pe ambii genuchi și o vânătaie pe gamba stângă, aproape de genuchi. Nu e mare, dar tot se poate vedea destul de bine.

              — Am vomitat și pe mine?

              — Da, răspunde Darisa.

              De fapt, cred că e destul de clar asta. Dar acum nu pot gândi limpede.

               — O să mă duc să fac un duș și să iau o pastilă de cap, le spun.

                — Bine! După o să discutăm, îmi spune Alois.

                — Nu am chef de discuții acum. Sunt mahmură. Vreau să fiu liniștită, îi răspund lipsită de viață și de pofta de a mai vorbi cu el sau cu oricine altcineva.

                — Nu mă interesează ce ai tu chef sau ce nu ai. Până acum ai făcut ce ai vrut și nu a ieșit nimic bun.

                — Of... Fie. Facem cum vrei tu. Acum lasă-mă în pace.

                 Alois

                Cum iese Iris din cameră rămân singură în cameră cu Darisa. Chiar dacă vreau să uit asta, nu pot să nu îmi amintesc de acele momente din garaj.

                Mi-a plăcut enorm. Voiam doar să îi ating pielea catifelată. Plus că a fost timidă și sexi în același timp, așa cum nu am mai văzut-o niciodată.

                 Dar trebuie să îmi scot asta din cap și voi reuși.

                  Gândurile îmi sunt întrerupte de un bâzâit pe care îl aud dintr-un din sertarele de la noptiera lui Iris. Cred că este telefonul cu care poate vorbi cu Dumnezeu.

                    Cum intră în cameră îi spun despre mesajul pe care l-a primit.

                     Scoate telefonul și, spre surprinderea mea, îmi zice:

                     — Alois, Dumnezeu a scris că are un mesaj pentru tine.

                   Îmi dă telefonul, pe care aproape instantaneu apare un alt mesaj în care scrie să mă duc singur în sufragerie.

                   Îi respect cerința și merg în sufragerie, cu telefonul în mână și mă așez pe canapea. Atunci îmi apare un alt mesaj.