Sfârșitul lui Mihai Voievod Viteazul

Mihai Vodă

     Stelele și Luna își aruncă lumina blândă peste tabăra de la Turda. Afară de străji, toți se odihnesc, căci mâine ne așteaptă un drum greu. Chiar dacă de la Mirăslău încoace soarta mi-a fost potrivnică, se pare că steaua domniei mele răsare iar.

     De voie, de nevoie, împăratul Rudolf mi-a recunoscut dreptatea și l-a trimis pe generalul Basta drept aliat, pentru a mă ajuta să recapăt Transilvania și toate să fie rânduite ca înainte. Nobilii nu înțeleg nevoia unirii, nu văd că împreună suntem puternici și că astfel mult iubitele lor averi sunt la adăpost. Da, nu le-a plăcut că le-am luat moșiile, că sunt aceleași legi peste tot, că limba țării este cea românească, că mulți din boierii și căpitanii mei au acum dregătorii și acolo. De aici și trădarea și toată zbaterea aceasta.

     Nici generalului Basta nu-i place de fel că îmi este aliat, deși ar fi vrut să ajungă guvernator al Transilvaniei, dar cei din neamul Bathory i-au luat-o mereu înainte.

     Iată de ce nu pot dormi. Gândurile nu mă lasă, ar fi prea de tot ca împăratul să mă ajute cinstit, când casa de Austria are atâtea interese aici.

     Pe de altă parte, mă gândesc că un cap încoronat nu se poate juca astfel cu onoarea sa și că, dacă a pus la cale vreo trădare, și-ar căpăta un nume rău pe la toate curțile din apusul Evropei. M-oi încrede încă odată în făgăduința împărătească, cu toate că îndoiala nu mă părăsește, de parcă a devenit o umbră a mea, ce nu se lasă alungată de lumină.

     Stau neclintit, în vreme ce timpul se scurge iute, mult prea iute, și privesc cum Luna argintie își urmează drumul ei neabătut pe cerul încremenit și, parcă ostenit de căldura de la începutul lui gustar, și amintirile mă împresoară. Neguțătoriile cu unchiul Iane, urcarea în cin până la dregătoria de mare agă și mai apoi ban al Craiovei (dregătorie ce a avut-o și unchiul ce mi-a ținut loc de tată), căsătoria cu Stanca (nepoata lui Dragomir din Drăgoiești și vară cu frații Buzești), tocmelile de la Stambul și ceasul acela de cumpănă, când călăul n-a cutezat să-mi despartă capul de trup, după cum suna porunca domnească, venirea în scaun ca Domn, apoi furtuna începută după un an de șovăială și chibzuială adâncă, copiii, domnița Florica și cuconul Niculaie Pătrașcu și Marula; copila frumoasei mele ibovnice Tudora (numele ei fiind și al maicii mele înainte de a deveni maica Teofana), poate de aceea am și fost așa legat de ea, nu știu. Toate se învârtesc ca într-o roată uriașă și nu se așază la locul lor, așa cum s-au rânduit și întâmplat cu adevărat. Poate și osteneala e de vină, căci parcă trăiesc iar aievea bătăliile mele de la București la Călugăreni, Șelimbăr și intrarea în Moldova; pe urmă nenorocirea de la Mirăslău și nădejdea de la Gorăslău. Doamne! Toate-s o furtună, din care nu mă pot smulge, și asta pentru binele și neatârnarea neamului românesc!

     Deodată, o rază de soare îmi izbește ochii prin pânza cortului pe jumătate trasă și roata cea uriașă se destramă de parcă nici n-ar fi fost. Am din nou capul limpede și-l văd pe generalul talian cum se apropie de cort, însoțit de oșteni mulți.

     „Principe Mihai, din porunca generalului nostru, Basta, ești arestuit ca trădător!" strigă un căpitan valon cu putere, în vreme ce netrebnicul acesta de aliat perfid se uită neclintit la mine.

     Pun în grabă mâna pe armă, pe sabie și pe bardă, și sunt înconjurat. Un fulger de foc îmi străbate pieptul. Îmi dau seama că s-a tras asupra mea cu o flintă. Simt o arsură cumplită la brațul drept și-mi văd mâna sângerândă căzând ca o frunză veștedă, în timp ce sângele țâșnește ca dintr-un izvor zăgăzuit. Apoi, aud șuieratul subțire și primejdios al lamei unei săbii, în vreme ce mă zbat nevolnic spre a mă ridica. Simt cum o adiere rece îmi zburlește pletele și mă trece un fior pe ceafă. Apoi...