GARSONIERA

Capitolul 21 - Adela

        Reușesc să-i țin deschiși doar pentru câteva clipe. Sânii mă dor și e ca un prim semnal de avertizare, că în curând micuța mea va scânci de foame. Ascult respirația, un pic zgomotoasă, nu într-atât  încât să fie deranjantă și zâmbesc. Marian e obosit, iar poziția de dormit favorizează acest sforăit ușor. Într-un final, pleoapele nu-mi mai cad atât de greu și oricum am realizat, dinainte de a vedea, că piciorul mi-e între ale lui,  cu brațul stâng i-am înconjurat pieptul, nasul e lipit de pielea de la baza gâtului său și capul sprijinit pe umăr. Cum de ajung mereu aici, în această poziție? Mă culc cât mai pe margine, cu mâna chiar pe zăbrelele pătuțului, privind chipul frumos al fiicei mele, până adorm și totuși ajung în brațele bărbatului. După cum am remarcat, rămâne pe partea lui de pat și asta înseamnă că eu sunt cea care îl caută noapte de noapte. 

        Mă simt epuizată continuu, ba chiar m-am surprins când m-am trezit în poziția de șezut, după ce am adormit cu copilul în brațe. Îmbăiatul în cada plină cu apă s-a transformat într-un vis frumos, la fel ca și o noapte de somn, fără întreruperi. Am trecut la un duș rapid și moțăieli în reprize. Mă simt singură și stingheră în această casă. Marian se comportă ca și cum copilul n-ar exista, nu-l vede, nu-l aude, iar pentru Claudia este ca un obiect de studiu. Când o vede, își aprinde o țigară și o fixează minute bune. Am observat de prima dată, dar m-am gândit că exagerez și am alungat din minte astfel de închipuiri. Dar, când am găsit-o lângă pătuț, împungând cu arătătorul burtica și piciorul copilului, mirată că doarme mai tot timpul, suflând și fumul spre ea, a fost suficient pentru a o ține departe de ea. Ca și cum n-ar fi destul, îmi spune, ca o concluzie a studiului său, că nu seamănă deloc cu tatăl ei. Dar de ce are impresia că ar ști cum arăta Marian când era bebeluș? Am început să cred că o face dinadins, pentru a mă irita, la fel cum își aprinde țigara, când cobor la bucătărie, cu copilul în brațe. Mă deranjează și deschid imediat fereastra. Încep să cred că aceasta a fost metoda ei de a mă alunga de acolo, de a nu mă vedea în spațiul în care își petrecea o mare parte din zi. Nici nu țin neapărat să ne vedem, dar cum mai trebuie să mă și hrănesc, n-avem încotro decât să ne suportăm reciproc.

       Îi privesc bărbia și mi-aș dori să ating firișoarele de păr, observate de aseară, când era foarte concentrat la acțiunea dintr-un film. Nu lasă să treacă mai mult de trei zile până să se bărbierească și bănuiesc că o va face și în această dimineață. Ce mai simt pentru el? mă întreb zilnic. În sufletul meu e un amalgam de sentimente contradictorii. Nu reușesc să-l înțeleg. Acea trăire intensă, emoțiile, vibrația și fericirea pe care le-am simțit în primele patru luni , apoi tristețea, singurătatea și nesiguranța, m-au adus în acest impas. Când nu este acasă, mă uit des pe fereastra din dormitorul nostru, așteptând să îi văd mașina, oprindu-se în fața porții.  Tresar și simt cum mă  emoționez, urmărindu-l pe ascuns, după perdea, până intră în casă. Atunci mă grăbesc să ajung în fața oglinzii, pentru o ultimă verificare dinainte de a ne întâlni, după atâtea ore în care i-am dus dorul. Și totuși, cuvintele nu vor să iasă, să-i răspund măcar la salut. Îl văd cu coada ochiului cum mă fixează încă de cum pășește peste pragul camerei pe care o împărțim. 

       – Îmi place la nebunie să fiu ignorat! îl aud, când nu primește răspuns și mă întreb de ce mai insistă.

       Uneori am impresia că se și amuză de asta. Seara, întreabă dacă îmi place emisiunea, filmul sau canalul de televiziune la care se oprește. Nu răspund, ca și cum nu l-aș auzi și urmărim alegerea sa, fiecare pe partea lui de pat.  Nu i-am mai simțit mângâielile și sărutările de aproximativ patru luni și uneori e dificil să mă prefac indiferentă, mai ales când e îmbrăcat în uniforma care-i vine atât de bine. Ce să mai zic de privirile care se întâlnesc doar o fracțiune de secundă, dar destul cât să răscolească sufletul, să-mi amintească de momentele noastre intime când mă pierdeam în ochii lui, încântată de forma lor deosebită?  Dar atunci, răzbat din amintiri și jignirile sale. Acestea mă țin și la distanță de el.