Daylight || JEON JUNGKOOK

2.

ᵈᵒ ʸᵒᵘⁿᵍ

Cea mai obisnuita zi de miercuri. Domnul Jung ne a predat asa de mult , incat mi au intrat mainile prin birou. Nu ma plang , pentru ca daca m ar auzi mi ar da si mai mult sa scriu.

Oftez a 2 a oara pe ziua de azi si ma indrept spre capatul holului , unde mai mult ca sigur ma asteapta cei 2 prieteni.

Ies afara si analizez cu privirea , pana cand un gand trist ma acapareaza.

Imi ridic totusi capul cand simt cum numele imi e strigat in ceafa. Se simtea o adiere calda si subtil mentolata. Ca o padure.

Intorc subtil capul si l vad pe Lee Yeon aproape de mine. Legit m am speriat , ochii mei dilatandu se mai ceva ca doua cepe si tremurand ca un băț de pogo.

Respiratia mea mi se ingreuneaza in fiecare secunda cand nu spun nimic.

         –B-buna!

Imi vine sincer sa mi dau doua palme peste fata , asta daca as fi fost singura. Si asa cred ca m am facut de rusine in fața lui.

          –Buna Do-young! Sau vrei sa ti spun Young? Am observat ca ti se zice asa. Adica , doar suntem colegi si am vrut sa te simti confortabila.

Acum chiar ca inima mi e in galop. Nu stiu ce sa raspund dar nici sa nu i raspund nu vreau. Mult ma fastaceam pana cand ceva in capul meu a licarit.

          –Poti sa mi spui cum iti e mai bine ție!

Ii raspund calm , parca i am țipat cand am zis asta , dar in capul meu era clar ca sunt o nenorocita si o dobitoaca.

           –Oricum , pe cine astepti?

Intrebarea asta mi se pare cu doua sensuri.

           –Pe prietenii mei , dar vad ca au uitat de mine....

Mana lui ajunge pe bratul meu , unde nu ma asteptam sincet , mangaindu ma si bătându-mă prieteneste.

            –Daca vrei , pot sa te acomaniez pana la tine , si asa suntem amandoi vecini de cartier.

Cand am auzit asta , parca parul mi se ridicase de pe mana.

             –Nu e nevoie sa stii , pot sa merg si singura...

Imediat dupa ce am rostit propozitia mi am inchis geaca si am plecat de langa el in pasi rapizi.

Dar ceva ma face sa privesc putin in spate cand ceilalti prieteni ai lui ajung langa el , iar el se freaca la ceafa derutat.

Cu toate ca scoala e aproape de casa mea , inca mi e frica de sunetele ce se aud din fundal si de langa padure.

Acum mult timp inainte sa se faca cartierul in care stam , era o padure intunecata , despre care se spuneau multe , cum ca ar fi blestemata si lucruri de genul ca sa te inspaimante.

Binenteles ca mi se pare o mare cacealma , dar aparent pana si sora mea ar spune ca jumate din poveste ar fi adevarata.

Incep sa merg cu pasi mai rapizi decat cei normali de fel , ca sa nu ma prinda ploaia.

Dar uite ca eu nu am norocul cu mine.
Picaturile reci faceau ravagii in parul meu ce rapid se udase , la fel ca si uniforma mea.

Mi am pus imediat geaca pe mine , ca nu cumva sa se vada ceva ce ar putea sa sporeasca contactul vizual al baietilor mai mari.

Asa ma nascusem eu ; si e ironia mare de fel pentru ca sora mea sufera de asta. Mica de statura si sanii destul de crescuti pentru varsta mea.

Stiu , e ciudat si unii coreeni ar spune ca e o anomalie. Dar sa nu luam totul asa. Nici nu mi ar pasa , dar ii pasa mamei. Ea e singura ce ii pasa , pana si pe tata nu l afecteaza asta.....sau poate in ziua in care ma voi intalni cu un baiat.

O parte a cartierului nu e asa de luminat precum cel care am fost acum cateva minute dar incep sa ma grabesc si mai tare cand aud sunete din spatele meu.

Erau sunetele unor pasi ce proveneau din spatele meu. Iar asta imi starnea din ce in ce mai multa frica.