Colţi II

Înapoi

Am scăpat un urlet, eram atât de speriată. Nu vroiam să mor, și totuși, vroiam să ajung la Alexander. Dacă trebuia să mă duc, să mă duc împreună cu el.

Nu am avut timp pentru așa ceva totuși. Totul se mișca haotic, nu îmi dădeam seama în cât timp se va termina totul. Poate, un minut? Sau doar câteva secunde? Privirea mea făcu contact cu cea a celei mai bune prietene ale mele, ai cărei ochi străluceau albaștrii.

-Melanie! Protejează-l pe Alex! M-am trezit urlând, înainte ca totul să devină negru.

Am simțit ceva cald, moale, cuprinzându-mă. Un impact, puțin dureros. Zgomote diverse, extrem de puternice, și apoi liniște. Era o liniște de mormânt, iar eu credeam că am murit. Și totuși, era ceva în neregulă. Nu credeam că așa era după moarte, un simplu întuneric. Iar acest fapt mi-a fost confirmat mai apoi. Un oftat de durere a fost urmat de ceva cald, un lichid gros picurându-mi pe față. Îmi era teamă să-mi deschid ochii.

Am simțit acel ceva cald, ce mă înconjura, mișcându-se. Atunci mi-am deschis ochii, iar ceea ce am văzut a fost chiar mai terifiant decât mi-aș fi imaginat vreodată. Vampirul de dinainte, chiar mai palid decât înainte, stătea cu chipul la depărtare de poate doi sau trei centimetrii de fața mea, având șiroaie de sânge prelingându-i-se pe întreaga față. Fragmente din avion erau peste tot deasupra noastră, în timp ce corpul lui îl cuprindea în totalitate pe al meu, ca un scut. Acesta părea să zâmbească totuși, nu puteam să înțeleg de ce.

-De ce? Am întrebat, vocea mea abia putând să fie auzită.

-Tu ai motive...pentru a trăi. Șopti el, iar apoi tuși cu sânge. Scânci de durere, iar ochii săi roșiatici își pierdeau strălucirea. Capul lui se prăbuși pe umărul meu, în timp ce eu eram blocată, incapabilă să mai reacționez cumva.

Melanie:

Am inspirat adânc, cu ambele mâini tremurându-mi. Cumva, am reușit să fac un scut, o barieră de protecție în jurul meu și a celor trei aflați cel mai aproape: Alexander, Brook și Jacob. Știam că ceilalți nu vor păți nimic, dat fiind faptul că aveau puteri supranaturale. Ceilalți, în afară de Annais.

Cu acest gând în minte, nu mi-am dat seama nici măcar de faptul că, din cauza tremuratului mâinilor, bariera se rupse. Aceasta mi-a consumat o însemnată cantitate de energie, iar apoi totul a devenit negru.

Annais:

Tremuram, auzeam zgomote de afară. Și totuși, un zgomot a fost mai puternic decât altele. Urmat de voci, acest zgomot s-a dovedit a fi făcut de William și Jake, care încercau să dea la o parte bucățile din avionul prăbușit. În doar câteva momente, o lumină a intrat prin crăpătura creeată de ei, o crăpătură care se mărea din ce în ce mai tare, lumina inundându-mi privirea.

Am reușit să-mi eliberez mâinile din strânsoarea protectivă a vampirului, chiar la timp pentru ca cei doi să mă prindă de câte o mână și să mă tragă atât de sub băiat, cât și de sub mormanul de fier. Cum m-am găsit afară, pe propriile picioare, i-am îmbrățișat strâns pe cei doi. Îi îmbrățișam poate mai strâns decât am făcut-o vreodată, de parcă nu intenționam să le dau drumul. Mi-am îngropat chipul în umerii lor, în timp ce lacrimile curgeau șiroaie din ochii mei.

Poate pentru ceilalți nu a fost ceva marcant, dar pentru mine a fost. Iar totul era adăugat la sentimentul deranjant al faptului că mă simțeam atât de incapabilă să acționez. Cineva a trebuit să-și dea viața pentru mine, doar pentru că eu nu puteam să mă apăr singură, ca ceilalți.

Melanie:

Întunericul era predominant. Știam că nu mai eram conștientă, îmi dădeam seama că ajungeam din nou într-un fel de viziune, o lume aleatorie. Și așa și era.

Mă aflam în pădurea din Moonville, chiar la una dintre limitele barierei. Stăteam cu spatele sprijinit de unul dintre copaci, auzind din spate niște voci, niște sunete care se amplificau cu fiecare moment care trecea.

Am inspirat adânc, și așa, ascunsă în spatele copacului m-am uitat înspre sursa luminii. Acolo, în cercuri, se aflau bine-cunoscutele spirite translucide, în număr destul de mare. Stăteau în trei cercuri, fiecare cerc având un număr diferit de spirite. Primul le avea probabil pe cele mai puternice, în număr de 3. Următorul cerc avea în jur de 6 spirite, iar ultimul avea 12. Fiecare părea să privească într-un punct fix, dar nu puteam vedea care era acela.

Văzând cum spiritele murmurau o anume incantație, în latină, am decis să-mi încerc norocul și să mă ridic în picioare, pentru o eventuală priveliște de ansamblu. Dar cum m-am ridicat, am și simțit o mână ce m-a împins la loc. Pe umăr se afla o mână, translucidă, dar nu albă-sidefie ca și a unui Antic. Când m-am întors, am fost nevoită să-mi mușc buza pentru a nu scăpa un țipăt.

În spatele meu se afla Elena, într-o formă pe cât se poate de reală. Aceasta îmi făcu semn să păstrez liniștea, la fel cum mi-a făcut semn să și privesc înspre antici. Aceștia își ridicară mâinile în aer, iar vântul se întețea. Undeva, între cercuri, am observat un foc pornindu-se şi mergând circular. Pământul dintre antici se crăpa, încet, iar ploaia începu să cadă neanunţat.

Mâna mătuşii îmi acoperi gura, iar capul acesteia se sprijini pe umărul meu, privind 'spectacolul'.

Cei aşezaţi în cercuri au început să se rotească, la început încet, iar apoi din ce în ce mai rapid. Au devenit nişte inele albe-sidefii, prin care mi s-a părut că am putut vedea subiectul ritualului. Am tresărit, suspinând de surprindere dacă nu aş fi avut gura acoperită de mâna Elenei. M-am uitat către ea, dar am văzut-o doar dând din cap în semn afirmativ.

Iar apoi, totul a devenit negru.

Capitol nou...again. :)) Poi...scuzaţi greşelile de scriere care probabil apar, dar am scris capitolul în timp ce plângeam la un anime XD Donten ni warau (Laughing under the clouds) :3

P.S. Ascultaţi melodia de la media, I'll Be There de la Taeyang. :3

Încă o chestie, apropo. Am publicat un nou fanfiction cu G Dragon, Can you love me the way I am. Aș fi foarte fericită dacă ați arunca o privire :3