CUVÂNTUL DE ONOARE

CAPITOLUL 1 - Rămas bun Curții Imperiale

Florile de prun înfloreau în curte, căzând peste tot pe jos, pe zăpada care încă nu se topea, amestecându-se la prima vedere. Petalele erau purtate pe îndelete de vânt în jurul curții.

Amurgul cădea ca o perdea, iar pe streașină luna era rece ca apa.

În fundul micii curți, pe jumătate ascunsă de un prun în floare, se afla o poartă în colț, care părea să fie acolo de mult timp. Păzită de doi bărbați bine făcuți, înarmați cu armuri și arme, după poartă se afla un spațiu distinct de mare. Veranda era îngustă și înghesuită, dominând o cărare pavată cu piatră care ducea într-o închisoare neagră ca smoala. Atmosfera era sumbră și încărcată de mirosul morții.

Mirosul slab al florilor era parcă tăiat de ușă, neputând ajunge deloc în acest loc.

Înăuntru, mai mulți gardieni cu diverse arme stăteau nemișcați; gratiile celulelor pe care le protejau erau la fel de groase ca brațul unui om adult.

Urmând cărarea întunecată și îngustă mai departe în interiorul închisorii,erau trei uși mari de piatră cu mecanisme în interior, fiecare dintre ele atent păzită. În spatele acelor uși era complet lipsit de viață muritoare, de parcă lunga cărare care ducea aici ar fi fost drumul spre lumea de dincolo, plină de suflete nedreptățite, străjuită de lumini pâlpâitoare care arătau ca niște volănașe.

În celula din capătul închisorii se auzea o voce joasă de bărbat care spunea ceva, urmată de o scurtă tăcere și aparent de un oftat obosit.

Dintr-o dată, un țipăt pătrunzător a străpuns întunericul beznă din închisoare, reducând lumina pentru o fracțiune de secundă. Țipătul era teribil de asurzitor, ca cel al unui animal pe moarte, dând frisoane oricărui suflet uman.

Unul dintre cei doi gardieni care se aflau afară, cu spatele la celulă, părea a fi sânge proaspăt, cu expresia lui tânără și lipsită de experiență. Nu s-a putut abține să nu tresară după ce a auzit țipătul, dar o privire aruncată la tovarășul său a arătat că celălalt se prefăcea că e surd, stând drept ca un munte; așa că s-a recules și el și a privit în jos.

Dar țipătul acela devenea tot mai strident și se prelungea, persoana respectivă a continuat să țipe până când vocea i-a cedat și respirația i-a devenit scurtă, iar în cele din urmă țipătul s-a transformat în gemete și suspine, o dovadă în plus a suferinței sale.

Noul venit a simțit că i se face continuu pielea de găină pe corp.

După aproximativ o oră1, sunetul s-a stins în cele din urmă. A trecut puțin timp până când un bărbat de vârstă mijlocie a fost târât afară de două persoane, părând pe jumătate mort. Avea brațele goale, capul căzut într-o parte, părul ud de sudoare, buzele mușcate crunt, sângele făcându-i spume la colțul gurii, nicio rană vizibilă, cu excepția celor șapte puncte majore de acupunctură de pe stomac și de pe piept, care erau înjunghiate de unghii de un roșu intens. Arăta ca o hartă înfiorătoare.

Tânărul paznic nu s-a putut abține să nu-l urmărească cu privirea pe bărbat până când acesta a dispărut în spatele unei uși de piatră.

În acel moment, cineva din spatele lui a spus: "Ai regrete acum, după ce ai văzut asta?"

S-a cutremurat vizibil de frică, dându-se în spate pentru a vedea un bărbat în veșminte turcoaz care apăruse în tăcere în spatele lui de nu se știe cât timp. Celălalt gardian îngenunchease deja, așa că i-a urmat rapid exemplul: "Lordule".

Bărbatul în robă părea să aibă în jur de douăzeci de ani, purtându-se cu o grație savantă, dar pe tenul său se vedeau urme de boală. Fața îi era ascuțită, ochii luminoși, genele groase păreau să-i ascundă jumătate din față atunci când privea în jos, ceea ce era un gest obișnuit. În rarele momente în care bărbatul își ridica privirea, în ochii lui se putea observa o răceală înfiorătoare. Adăugarea unei înclinații elegante a nasului și o curbură disprețuitoare a buzelor era o notă perfidă la aspectul său chipeș.