Regele pirat

II

Anastasia nu gândi deloc. Pumnul ei pur și simplu zbură spre stomacul lui.

Loren își încordă mușchii și primi lovitura aceea...și nu arătă nimic, chiar și dacă simți vreo durere. Apoi, când ea își folosi podul palmei ca să încerce să îi spargă nasul acela ascuțit și aristocratic, o apucă de încheietură și o trase spre el. Anastasia ateriză cu spatele lipit de pieptul lui, cu o smucitură care aproape o lăsă fără aer. Cu mâna liberă, se întinse să îl apuce de păr. Dar el o prinse și de încheietura aceea și o răsuci spre el. Acum o ținea imobilizată de corpul lui, cu brațele blocate în jurul taliei sale.

Aplecă ușor capul și-și cuibări nasul în urechea ei, mârâind:

— Ah, scumpo! Eu sunt cel care te-a învățat manevrele astea.

Ea începu imediat să se zbată în brațele lui.

— Porcule!

— Așa mi-ai zis și ultima dată când te-am ținut în brațe.

Îl ura incredibil de mult. Iar ura aceea îi încleșta măruntaiele precum un pumn chinuitor, care o priva de orice altceva cu excepția instinctelor pure și iraționale. Își izbi cât putu piciorul încălțat îl cizmă de al lui.

El mârâi de durere.

— La naiba, femeie!

Îi dădu drumul la un braț și o răsuci în dormitor, venind chiar în spatele ei. Fâră să își i-a ochii de pe ea, trânti ușa puternic în spatele său cu piciorul.

Era puternică. Avea degete lungi, palme mari și umeri lați, netezi și frumoși - care arătau absolut ispititor în acele rare ocazii când purta o rochie de bal fădă umeri.

Dar el era și mai puternic... cu mâini mari aspre și pline de bătături, și umeri atât de lați că testau rezistența cusăturilor cămășii albe pe care o purta.

Ea era independentă și obișnuită să se apere singură când era nevoie - și se văzuse de multe ori nevoită să o facă.

Iar el...nici nu știa ce era.

El își propti atunci pumnul în șold și o întrebă:

— Îți place ce vezi?

Purta niște pantaloni negri care i se mulau perfect pe șoldurile înguste și coapsele musculoase și niște ghete negre de piele uzate și zgâriate, care arătau de parcă văzuseră multe aventuri.

— Nu!

— Asta e păcat...pentru că mie îmi place foarte mult ce văd. Privirea lui călătorea de sus în jos pe trupul ei, precum o mângâiere caldă și blândă. Te-ai schimbat, scumpo! Și numai în bine!

Anastasia încercă să se calmeze și își cântări șansele. Era în cameră cu ea și în mod evident pus pe răutăți. Avea nevoie de un cap limpede și de o strategie rațională ca să iasă neșifonată din treaba asta. Și putea face asta. În fond își petrecuse ultimii ani învătându-se pe sine cum să gândească înainte să vorbească și cum să se uite bine înainte de a sări la atac.

— Habar nu ai cât de fericită sunt că tu, dintre toți bărbații, mă onorezi cu astfel de complimente. Intenționat, adoptă apoi o poziție impunătoare și sfidătoare. Era o provocare tacidă. Sau poate că știi, adăugă apoi. Ce te aduce aici?

— Ți-am adus cufărul, zise el și gesticulă spre ușa din spatele său. Dar m-ai atacat, așa că am fost nevoit să îl las acolo.

— Mă refeream aici în Poole.

El zâmbi atunci...asta dacă acea mică strâmbă arcuire a buzelor se putea numi zâmbet.

— Ți-am zis. Sunt căpitanul.