În sălbăticie, sufletul găsește eliberare,
În adâncul pădurilor ancestrale și în vârful munților înalți.
Acolo, unde vântul sălbatic șuieră printre copaci,
Și râurile curg libere, sălbatice, către necunoscut.
În sălbăticie, inima noastră bate cu putere,
Ca un totem al naturii neîmblânzite.
Sub cerul vast și senin, privim stelele strălucitoare,
Simțindu-ne parte din acest univers vast și cosmic.
În sălbăticie, animalele ne arată calea spre înțelepciune,
Prin grația lor sălbatică și prin simplitatea existenței.
Ele ne amintesc că suntem părtași la același pământ,
Și că trebuie să ne respectăm și să ne protejăm mediul înconjurător.
În fiecare sunet de adiere a frunzelor,
În fiecare urmă pe poteca pustie,
Găsim misterul și frumusețea sălbăticiei,
Ce ne conectează la esența noastră primordială.
Deci să ne lăsăm inimile să se deschidă către sălbăticie,
Să învățăm din înțelepciunea naturii și din grația ei.
Căci în sălbăticie descoperim sănătatea și armonia,
Și ne regăsim în mijlocul acestei lumi neîmblânzite și minunate.
