Ecouri ale Absenței

Poezia 4

O adiere de vânt
ce-mi străbat firele de păr,
vrând să-mi traseze linii de mângâiere.
Eu stau pe o pătură domnos,
copacul privind măiestuos
fiecare demon ce mă omoară
în liniștea oarbă a firii mele.
Fiecare are o schimbare,
dar eu mă îndoiesc de cele bune, căci fiecare zi e o provocare,
eu mă sfărâm în sinea mea,
călcând ceea ce este mai primejdios, călcând fericirea mea.
Visele ocrotite de dor,
văd cât de mult pot sa cobor
în negura asta plânsă,
uitată de mine.
Unde ești tu, Doamne?
Pun un semn de întrebare,
fiindcă uit de mine domol,
iar de la motivație nici o mișcare. Stau și mă uit în gol
sub aripa adierii
și văd miile de oameni motivați,
cu un gram de speranță,
însă, tu,
dragă mamă,
de ce mă tragi în jos?...
Stau să-mi culeg gândurile bucurându-mă de voi,
realizați, împliniți,
iar eu îmi pun visele pe foi,
fiindcă posibilitatea de a devenii realitate,
parcă bate pasul pe loc, scufundându-mă în al meu amar, dispărut într-un foc.