Volumul doi al seriei,, Eclipsă".
Cărțile pot fi citite separat.
Noaptea a fost mereu refugiul unora și coșmarul altora.
Unii găseau în întuneric liniște și alinare, pe când alții regăseau în fiecare seară aceiași demoni. Iar ai mei îmi rep...
A fost odată ca niciodată, o fetiță ce a învățat de la vârste fragede că nu toți tații devin eroul din poveste...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
nu uitați de steluță și părere ⭐
Respir, dar nu cum trebuie. Palmele îmi transpiră și simt o nevoie imensă să le șterg pe materialul subțire al pantalonilor. Sufrageria nu se schimbase, era aproape aceiași pe care o vedeam de la baza scărilor când plângeam în hohote sub privirea tulbure a tatălui meu.
Nu, nu mai pic acolo. Îmi repet asta de fiecare dată, dar cumva inima îmi pompează sângele mai repede, iar imaginile îmi acaparează câmpul vizual.
Mirosul de alcool nu se mai simte la fel de puternic ca atunci, pe jos nu mai sunt înșirate sticle, iar pe măsuța de sticlă nu mai sunt dopurile. Ochii îmi alunecă pe canapeaua gri închis și pe omul uscățiv de pe ea. Pierduse câteva kilograme bune, de parcă bătura pe care o savura cu atâta plăcere, îl mâncase pe interior. Purta aceiași cămașa specifică jandarmilor pe care o purtase și în ziua în care a fost concediat, atunci a fost prima dată când l-am văzut cu adevărat pe omul din fața mea și am înțeles. Am înțeles că tatăl meu se pierduse pe drum, odată cu cea care îi dăruise doi copii.
Își ridică privirea asupra mea, iar eu simt o nevoie bruscă de a mă da în spate și a mă ascunde într-un colț, ca atunci când eram mică. Ochii micuți ai tatei mă scanează atent, parcă dormind să regăsească o bucățică din acea Hope pe care o ruinase cândva și care îi știa de frică. Sau poate greșesc, poate dorea doar să găsească o fiică, cineva care să îl strângă în brațe după o călătorie lungă.
Dar nu puteam.
Poate eram prea egoistă, poate ar trebui să fac același lucru ca atunci când eram mică. Să închid ochii, să las noaptea să transforme haosul zilei într-un vis și să mă trezesc ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Nu știam exact cum reușeam, eram conștientă că astfel de evenimente nu se uită, îmi aduceam aminte de ele fără să-mi propun și totuși alegeam să le închid de fiecare dată într-un colț al inimii. A doua zi eram aceiași fetiță cu ochii mari care căuta protecție și dragoste în brațele tatălui ei și pentru câteva minute, cât era în starea lui bună, simțeam că o parte din mine se vindecă.
Știam că nu va dura mult, pentru că ceea ce vindeca, tot el sfâșia la loc peste câteva ore. Cu o vorbă, cu un reproș sau cu simpla lui ignoranță. Pentru că deși eram copil vedeam, vedeam cum alți copii primesc iubire și vorbe calde. Nu înțelegeam de ce nu și eu, pentru că eram prea mică să îi înțeleg problemele așa că undeva în toată nebunia, am acceptat simpla idee că poate e vina mea.
— Hope... ca să vezi, te-ai mai înălțat de ultima dată? Într-o zi o să ajungi păluga asta, încearcă să glumească bătându-și fiul pe spate prietenește.
Dar nu mergea, într-un fel, înțelegeam și de ce. Sinn cunoscuse cu adevărat latura sa monstruoasă și o simțise din plin. De fiecare dată când ușa camerei lui se închidea știam ce urmează. Primele secunde era o liniște deplină, apoi dacă erai suficient de tăcut auzeai cum își desface cureaua. Nu era zi în care să nu o poarte și ceva îmi spune că nu era coincidență, la câteva minute ceva cădea pe jos, inițial nu înțelegeam ce se întâmplă, nu știam că zgomotul nu era produs de vreun scaun aruncat la nervi, ci de corpul fratelui meu care ceda de la lovituri.
