Protectorul Valeriei

❆1. Dacă doar încerci, mori.

Link către grupul de Facebook: îl găsiți în secțiunea bio a profilului.

1. Dacă doar încerci, mori.

Valeria

Cu patru ani în urmă.

Una.

Și încă una.

Și încă una.

Îmi strâng maxilarul, având mâinile strâns legate în sfoară. Încep să-mi taie carnea și mi-e greu să respir. Bărbia îmi tremură, cu râurile fierbinți care nu se opresc să-mi se scurgă pe obraji. Circulația proastă îmi face degetele să se învinețească și mă urăsc în momentul ăsta.

Una.

Și încă una.

Și încă una.

Îmi abțin țipetele, pentru că vecinii oricum nu o să mă audă orice aș face. Am plâns atât de mult că îmi vine să vomit și ideea că e un privilegiu ca măcar să apuc să trag aer în piept mă îngrozește. Rotulele genunchilor mă dor și nu îi pot depărta unii de ceilalți. Îl tot aud cum se plimbă prin spatele meu și picăturile care curg din țeavă mi se imprimă pe creier asemenea unui fier încins – aproape o experimentez și pe asta. Am un nod în gât și nici nu știu dacă mai clipesc.

Una

Și încă una.

Și încă una.

Aruncă cu apă rece ca gheața pe mine și caut cu disperare să nu îmi cedeze plămânii. Șocul e atât de puternic încât îmi dau ochii peste cap instinctiv. Știe să ascundă loviturile. Dacă te uiți la mine, nu rămâne niciun semn pe piele – însă rănile se formează pe interior. E a șasea seară la rând când bea și nimeni nu îl prinde. Știe ce să ia ca să acopere mirosul.

— T-t-te rog, mă urăsc că aproape îmi mușc limba când vorbesc. Iartă-mă. Mâine voi merge mai devreme, oftez cu suspine.

Inima pare să mi se facă mică. Sunt amorțită și nu mai am putere să mă las cum trebuie pe picioare ca să rămân neclintită, dar îl pot observa pe unde se mișcă fără să-l privesc. Îi număr pașii. Îi recunosc pașii. Cum calcă, în ce direcție și cât își ține piciorul suspendat. Nu am nevoie să mă întorc ca să îl văd.

Prezent

— E zece și treizeci și cinci, aud vocea lui Cristian. Ai întârziat cinci minute.

Mă abțin să nu-mi dau ochii peste cap. Ridicată pe vârfuri, îl sărut pe Kai înainte să plece din fața casei, apoi mă rotesc pe călcâie. Sunt exasperată.

— Întotdeauna trebuie să fii așa... punctual?! gesticulez către întregul lui corp.

Are o privire lipsită de orice expresie și își păstrează buricele degetelor lipite, dar palmele depărtate. Stă așezat pe același scaun de fiecare dată când ajung acasă. În aceeași poziție. Înainte era mai distractiv, cel puțin îmi mai aducea bomboane. De când sunt cu Kai, însă, s-a transformat într-un obsedat de reguli.

— Am spus zece și jumătate. De preferat ajungi cu cinci minute mai devreme decât ți-am stabilit inițial, mi-o taie.

Strâng degetele în pumni, vreme în care își arcuiește sprânceana, sictirit de reacția mea.

— Dar... încerc să mă justific.

— E noapte. Iubitul tău nu are nicio pregătire. Subiect încheiat.

Se ridică de pe scaun și îl urmez plină de îmbufnare. În ultimul an am avut aceleași discuții și mă întreb cum de nu s-a plictisit încă. Ultima dată când i-am încălcat regulile m-a trezit în fiecare zi la trei dimineața și m-a lăsat să dorm abia la unsprezece noaptea timp de trei luni. În fiecare nenorocită de zi.

Intrăm în casă și mă așez la masa din bucătărie cu o expresie posomorâtă pe față, după ce mă spăl pe mâini. Ca de obicei, rămâne nemișcat și doar ne întinde farfuriile. Cu el, discuțiile sunt mereu scurte. Ori îmi dă ordine, ori ascultă. În rest, habar nu am mai nimic despre persoana lui și mă simt de parcă aș locui cu același străin de când aveam cincisprezece ani.

— Îmi pare rău, spun cu un oftat și îmi calc pe orgoliu.

— Asta până mâine, mă ironizează.

Dă pe gât paharul de apă și eu încep să-mi agit picioarele neliniștită pe sub masă. Indiferent de eforturile mele, simt că niciodată nu sunt suficient de bună în ochii lui, chiar dacă nu mi-o spune direct. Încep să mă simt din ce în ce mai inutilă. Când am ajuns aici, o parte din mine spera că viața mea va fi altfel. Și e altfel. Dar parcă tot goală.

— Măcar încerc, îmi mijesc privirea în direcția sa.

— Ca să supraviețuiești trebuie să reușești, Dacă doar încerci, mori.

Pentru o secundă, ochii săi verzi par să mă hipnotizeze. Prezența lui este intimidantă uneori, căci pare să mă pătrundă și să mă țintească, doar ca să scoată la iveală orice adevăr care a rămas nespus.

— Parcă nu mă mai înțelegi...îl anunț cu dezamăgire în glas.

Deja mă joc cu furculița în mâncare și când vede asta, mi-o ia din față.

— Nu eu trebuie să fiu cel care te înțelege, Valeria.

Dintotdeauna mi-a rostit numele întreg și apăsat. Și atunci când o face, chiar dacă mai rar, cuvintele lui dor sau sunt de neînțeles pentru mine.

— De ce ești așa?! mă agit.

Se îndreaptă de spate, strânge și farfuria lui, apoi se sprijină de blat, stând cu fundul, în timp ce eu continui să rămân pe scaun. Din nou, întrebarea mea nu pare să-l surprindă. Mai degrabă, pare că s-a obișnuit atât de mult cu întrebările mele și cu prezența mea, încât rămâne impasibil la ieșirile pe care le mai am din când în când.

— Știi ceva?! încerc să nu mă răstesc. Deja nu mai are rost, țin să-i evidențiez în timp ce mă ridic nervoasă de la masă.

Voi învăța și eu despre jocul tăcerii. Și am să mă asigur că-l va pierde.

Note importante: capitolul este needitat. Așa va rămâne o vreme, până termin povestea, deci îmi ofer scuzele în avans pentru eventualele greșeli. Mulțumesc că ați ajuns până aici! Aștept părerea în comentarii.